Contextul istoric: China a fost întotdeauna un actor nuclear discret. După primul test nuclear din 1964, țara a adoptat o politică de „no-first-use” (neutilizare în primă instanță) și a menținut un arsenal relativ mic, estimat la câteva sute de focoase. În comparație cu Statele Unite sau Rusia, care dețin mii de arme nucleare, China părea să se mulțumească cu o capacitate minimă de descurajare. Însă, începând cu 2010, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Conform analizelor recente ale unor institute de cercetare, precum Federația Oamenilor de Știință Americani (FAS), China a construit noi silozuri pentru rachete balistice intercontinentale (ICBM) și a extins facilitățile de producție de materiale fisionabile. Se estimează că numărul de focoase nucleare a crescut de la aproximativ 200 în 2010 la peste 400 în 2023, iar ritmul de creștere se accelerează. Unele surse sugerează că până în 2035, China ar putea avea între 1.000 și 1.500 de focoase.
Care sunt motivele? Specialiștii în securitate internațională identifică mai mulți factori. Primul este percepția unei amenințări crescute din partea Statelor Unite. Administrațiile americane succesive au consolidat prezența militară în Asia-Pacific, au dezvoltat sisteme antirachetă și au promovat alianțe precum AUKUS (Australia, Regatul Unit, SUA). China vede aceste mișcări ca pe o încercare de a o înconjura și de a-i limita influența. În acest context, un arsenal nuclear mai mare oferă o descurajare mai credibilă.
Al doilea factor este rivalitatea cu India. Deși ambele țări au declarat că nu vor folosi primele arme nucleare, tensiunile de la granița Himalaya și competiția pentru resurse au dus la o cursă a înarmării. India și-a modernizat și ea arsenalul, iar China răspunde proporțional.
Un al treilea motiv este tehnologia. China a făcut progrese semnificative în domeniul rachetelor hipersonice și al sistemelor de lansare mobile, care sunt mai greu de detectat și interceptat. Noile silozuri construite în deșertul Gobi și în regiunile muntoase indică o strategie de supraviețuire a arsenalului în cazul unui atac preventiv.
Nu în ultimul rând, există și o componentă politică internă. Partidul Comunist Chinez, sub conducerea lui Xi Jinping, promovează o imagine de putere și independență. O capacitate nucleară sporită este văzută ca un simbol al statutului de superputere și ca o garanție că China nu va fi intimidată de alte națiuni.
Reacțiile internaționale nu au întârziat să apară. Statele Unite au cerut Chinei să se angajeze în dialoguri de control al armelor, similare cu cele dintre SUA și Rusia. Însă Beijingul refuză, argumentând că arsenalul său este încă mult mai mic decât cel american sau rus. Criticii spun că această expansiune subminează stabilitatea globală și ar putea declanșa o nouă cursă a înarmărilor nucleare în Asia.
Ce înseamnă asta pentru viitor? Dacă tendința continuă, China va deveni a treia mare putere nucleară a lumii, după SUA și Rusia. Acest lucru va schimba echilibrul strategic, în special în regiunea Indo-Pacifică. Țări precum Japonia, Coreea de Sud sau Australia ar putea fi tentate să-și reconsidere propriile opțiuni nucleare, ceea ce ar duce la o proliferare periculoasă.
Pe de altă parte, unii analiști consideră că expansiunea chineză este mai degrabă defensivă decât ofensivă. China nu a renunțat la politica „no-first-use” și nu a amenințat direct nicio țară cu arme nucleare. În plus, creșterea numărului de focoase poate fi văzută ca o asigurare împotriva unor atacuri surpriză, mai ales în contextul dezvoltării de sisteme antirachetă avansate.
În concluzie, dublarea capacității nucleare a Chinei în ultimul deceniu este un fenomen complex, cu rădăcini în geopolitică, tehnologie și ambiții naționale. Rămâne de văzut dacă această tendință va duce la o mai mare stabilitate sau la o escaladare a tensiunilor. Cert este că lumea trebuie să urmărească cu atenție evoluțiile și să încurajeze dialogul pentru a evita o cursă a înarmărilor care ar putea avea consecințe catastrofale.
