De la triumf la dezastru: Mândria Egiptului rămâne vie după eliminarea de la Cupa Mondială
Cairo, Egipt – A fost o noapte în care bucuria și lacrimile s-au împletit într-un dans sfâșietor. Egiptenii și-au văzut echipa națională conducând cu două goluri în fața campioanei mondiale en titre, Argentina, în Atlanta – doar pentru ca soarta meciului să se întoarcă pe dos în doar 13 minute, eliminând Faraonii de la Cupa Mondială în optimile de finală. Fotbalul este o pasiune mistuitoare în Egipt, iar milioane de fani au urmărit meciul în cafenele, piețe și case. Visul de a ajunge în sferturile de finală în America de Nord părea la îndemână, după o prestație impresionantă și dârză împotriva campioanei mondiale.
Dar, după ce au fost conduși cu două goluri până în minutul 79, Argentina a montat o revenire uluitoare: inspirați de Lionel Messi și cu ceasul ticăind spre final, au marcat trei goluri, asigurându-și locul în sferturi și sfărâmând inimile egiptenilor. Finalul dramatic al meciului a transformat bucuria egiptenilor în tristețe, apoi în furie față de ceea ce au perceput ca fiind o nedreptate: o serie de decizii ale arbitrului în favoarea Argentinei.
Condusă de Mohamed Salah, echipa a jucat la un nivel pe care egiptenii nu l-au mai văzut de ani de zile. La o cafenea populară din Badrshein, parte a Cairo-ului mare, Umm Wafaa stătea la o masă laterală pe care o ceruse patronului să o pregătească pentru ea și fiicele sale mici, pentru a putea urmări meciul. La început, a spus că fiicele au forțat-o să vină, dar curând a scos un strigăt de bucurie (zaghrouta) după ce portarul Mostafa Shobeir a apărat un penalty executat de Messi în prima repriză, păstrând scorul 0-0.
„Sincer, am folosit fetele ca scuză ca să pot vedea meciul… iar fetele m-au încurajat”, a spus Umm Wafaa. „Oamenii nu au vorbit despre altceva decât despre meci de două zile. De asemenea, ceea ce a făcut [managerul echipei naționale egiptene] Hossam Hassan – ridicând steagul palestinian și vorbind despre poporul din Gaza – m-a încurajat și mai mult să ies și să văd meciul.”
Egiptul era în al nouălea cer când Yasser Ibrahim a marcat în prima repriză, iar Mostafa Zico în a doua, chiar și cu un gol anulat controversat la mijloc, care nu a reușit să stingă spiritele. Ihab Omar, un șofer de tuk-tuk care stătea de cealaltă parte a cafenelei față de Umm Wafaa, devenea din ce în ce mai entuziasmat. „Dacă am fi visat scenariul care s-a întâmplat în prima repriză, nu am fi putut niciodată să ne imaginăm ce s-a întâmplat”, i-a spus el Al Jazeerei.
Pe măsură ce minutele treceau, Ihab devenea tot mai optimist. A început să întrebe oamenii de lângă el cu cine va juca Egiptul în sferturi. Dar fotbalul poate fi un joc crud. Cristian Romero de la Argentina a marcat primul gol în minutul 79, iar Ihab a început să pară îngrijorat. Dar nu-și pierduse încă speranța. Mormăind, a spus: „Doamne, vom marca al treilea și îi vom termina.”
Dar apoi a venit rândul maestrului Messi, care a marcat egalarea Argentinei la doar patru minute după ce i-a pasat lui Romero pentru primul gol. La nici zece minute distanță, Enzo Fernandez s-a înălțat pentru a prinde o centrare și a marcat al treilea gol al Argentinei – și golul victoriei finale. Ihab a izbucnit în furie și a răsturnat masa din fața lui, împreună cu băuturile de pe ea. „Un arbitru crud și nedrept! De la început, acea minge a fost penalty pentru Salah”, a spus el, referindu-se la ceea ce mulți egipteni au considerat a fi un fault asupra căpitanului egiptean în faza care a precedat golul argentinian.
Spre deosebire de golul egiptean anulat anterior, potențialul fault nu a fost revizuit, iar golul Argentinei a fost validat. Umm Wafaa era la fel de dezamăgită, chiar dacă nu la fel de furioasă. Victoria, a spus ea, „era la îndemână”. Dar nu a dat vina pe jucătorii egipteni. „Arbitrul nedrept”, care credea că a fost părtinitor față de Argentina, era de vină.
„În ciuda visului care s-a spulberat după ce am fost atât de aproape de el, noi am fost cei care am meritat să câștigăm și am jucat meciul vieții noastre împotriva lui Messi”, a spus el. „Dar este clar că FIFA nu vrea ca el să plece.” „Pe Dumnezeu, suntem fericiți cu echipa națională și mulțumim lui Dumnezeu că… am concurat onorabil. Dacă nu ar fi fost nedreptatea, am fi fost în sferturi”, a adăugat el.
Pe lângă mândria față de jucători, prestația echipei egiptene la Cupa Mondială, și în special în meciul împotriva Argentinei, a atras laude pentru antrenorul Hassan. Fost mare atacant al Egiptului în anii 1990 și încă golgheterul all-time al țării, el fusese criticat anterior de mulți egipteni de când a preluat echipa națională în 2024. Unul dintre acești critici a fost Mohamed Antar, dar, după cum a explicat de la o cafenea din cartierul Sheikh Zayed din Cairo, părerea lui s-a schimbat.
„De la început, nu am fost unul dintre devotații sau fanii lui Hossam Hassan, dar el mi-a schimbat complet poziția față de el”, a spus Mohamed, „fie în ceea ce privește echipa pe care a adunat-o și construit-o, fie chiar spiritul care s-a întors la echipa națională, pe care nu l-am mai văzut de pe vremea generației legendarului jucător egiptean retras Mohamed Aboutrika, precum și pozițiile care reflectă fiecare dintre noi ca egipteni față de Gaza și modul în care a consolat poporul de acolo prin sprijinul său”.
„Astăzi, suntem fericiți de performanța și jocul echipei naționale, întristați de victoria care s-a pierdut din cauza arbitrajului și mândri de realizarea făcută și de recunoașterea lumii că am meritat mai mult victoria”, a concluzionat Mohamed.
De ce este important:
Acest articol ilustrează nu doar drama sportivă a unei eliminări dureroase, ci și modul în care fotbalul devine o oglindă a identității naționale și a sentimentelor colective. Pentru Egipt, această campanie la Cupa Mondială a reprezentat mai mult decât un simplu turneu: a fost o dovadă de mândrie, reziliență și solidaritate, mai ales prin gesturile antrenorului Hossam Hassan de a susține cauza palestiniană. Dezbaterea despre arbitraj și percepția de nedreptate reflectă tensiunile mai largi dintre națiunile „mici” și marile puteri ale fotbalului mondial. În plus, articolul arată cum sportul poate uni oameni din toate mediile sociale – de la șoferi de tuk-tuk la mame cu copii – într-o comunitate de speranță și dezamăgire comună.
