Totul a început când președintele american Donald Trump a declarat că acordul de încetare a focului din aprilie, mediat de Islamabad, este „terminat”. Răspunsul liderului suprem iranian, Mojtaba Khamenei, a fost pe măsură: „Răzbunarea este voința națiunii”. Pe 6 iulie, Gardienii Revoluției Islamice (IRGC) au lovit trei nave comerciale în largul Omanului, inclusiv un tancher qatarez de gaze naturale lichefiate. A doua zi, SUA au anunțat atacuri de represalii asupra țintelor militare iraniene, iar Teheranul a răspuns cu rachete și drone care au vizat baze militare americane din Golf. Miercuri, Trump a spus că armistițiul este istorie. IRGC a închis Strâmtoarea Hormuz, acuzând SUA că interferează în gestionarea căii navigabile prin facilitarea rutelor alternative de tranzit. A urmat un schimb de lovituri: Washingtonul a bombardat mai multe orașe iraniene, majoritatea de-a lungul Strâmtorii Hormuz, iar Iranul a atacat Bahrain, Kuweit, Oman, Iordania și Qatar, continuând să lovească nave în zonă.
Analiștii intervievați de Al Jazeera subliniază că acest conflict evoluează de la atacuri „ochi pentru ochi” la o confruntare susținută, dar cu arii de angajament limitate. În prima rundă de atacuri asupra Iranului, care a început pe 28 februarie, SUA și Israelul au desfășurat o campanie aeriană amplă și susținută peste orașele iraniene. Atunci, liderul suprem Ali Khamenei a fost ucis în prima zi a războiului. Acum, loviturile americane sunt concentrate în mare parte în jurul Strâmtorii Hormuz, iar contraatacurile iraniene vizează bazele militare din Golf folosite de soldații americani. Deși resturile rachetelor interceptate au căzut și în alte zone, provocând răniți, amploarea este mai restrânsă.
O diferență majoră este că, spre deosebire de atacurile aeriene necruțătoare din martie și de răspunsul furibund al Teheranului asupra vecinilor din Golf, această nouă rundă vine într-un moment în care ambele părți nu exclud complet negocierile. De fapt, chiar în anunțul său privind sfârșitul armistițiului, Trump a menționat că ambele părți vor continua discuțiile. În plus, președintele american are probleme acasă: Legea privind puterile de război (War Powers Act) prevede ca un război să fie autorizat de Congres în termen de 60 de zile de la începerea ostilităților. Trump a ocolit această cerință susținând că războiul era deja „terminat” când a început armistițiul pe 7 aprilie – înainte ca termenul de 60 de zile să expire. Războiul împotriva Iranului este extrem de nepopular în SUA; ratingurile de aprobare ale lui Trump au scăzut, iar sondajele arată că alegătorii sunt nemulțumiți de gestionarea inflației și a prețurilor la petrol.
În februarie și martie, luptele au fost cele mai intense. Atunci, un atac american asupra unei școli din orașul iranian Minab a ucis aproape 120 de civili în prima zi. Rachetele și dronele iraniene au vizat chiar și Dubaiul, incendiind hotelul de lux Fairmont The Palm, iar resturile proiectilelor interceptate au căzut lângă Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume. SUA și Israelul au lovit instalațiile energetice ale Iranului, iar Iranul a bombardat instalațiile de petrol și gaze din Golf. Mai multe aeroporturi internaționale au fost nevoite să-și suspende operațiunile.
De data aceasta, însă, atât SUA, cât și Iranul par mai reținute în alegerea țintelor, evitând în mare parte infrastructura civilă sau energetică. În prima fază, SUA și Israelul afirmau că obiectivele strategice includ degradarea structurii militare și de comandă a Iranului și denuclearizarea Teheranului. Acum, lupta pare concentrată pe forțarea celeilalte părți să cedeze în privința Strâmtorii Hormuz. O altă diferență notabilă: Israelul nu s-a alăturat deschis SUA în atacurile recente asupra Iranului. Când a început războiul, Israelul era un participant major. Secretarul de stat american Marco Rubio a spus la un moment dat că guvernul lui Benjamin Netanyahu a forțat mâna Washingtonului pentru a începe războiul, deși Trump a negat.
Memorandumul de înțelegere (MoU) din iunie dintre SUA și Iran prevedea încetarea ostilităților pe toate fronturile, inclusiv în Liban. Beirut a intrat într-un armistițiu separat cu Israelul, care cerea retragerea trupelor israeliene din sudul Libanului. Israelul nu a respectat niciunul dintre acorduri și a continuat atacurile, deși mai rare. Chiar dacă MoU-ul mediat de Islamabad are lacune evidente, cadrul a oferit o șansă diplomației. Punctele de fricțiune actuale includ și interpretările diferite ale conținutului MoU-ului de către Washington și Teheran, fiecare acuzându-l pe celălalt de încălcarea acordului.
Paul Musgrave, profesor asociat de guvernare la Universitatea Georgetown din Qatar, a declarat pentru Al Jazeera că, în ciuda atacurilor, diplomația probabil continuă. Ambele țări încearcă să afle unde sunt „liniile roșii” ale celeilalte. Musgrave observă că obiectivele Iranului par să fi crescut pe parcursul conflictului, în timp ce ale SUA s-au „redus în mod uimitor”. „SUA nu mai vorbește despre schimbarea regimului, dar la Teheran se începe să se vorbească despre ceva ce seamănă cu hegemonia asupra Golfului”, spune el. Asta înseamnă că va fi extrem de dificil să se revină la diplomație, avertizează Musgrave.
De ce este important:
Această nouă escaladare nu este doar o repetare a scenariului din martie. Ea reflectă o schimbare fundamentală în dinamica conflictului: de la un război total, cu obiective de schimbare a regimului, la o confruntare limitată, dar extrem de periculoasă, centrată pe controlul Strâmtorii Hormuz. Închiderea acestei căi navigabile poate paraliza economia globală, iar faptul că ambele părți încă mai păstrează o portiță pentru negocieri arată că nimeni nu își dorește un război pe termen lung. Cu toate acestea, ambițiile regionale ale Iranului și reticența SUA de a obține aprobarea Congresului creează un teren instabil. Următoarele săptămâni vor fi cruciale: fie diplomația va reuși să prevină un dezastru, fie lumea se va confrunta cu un conflict de amploare care va redefini securitatea energetică și geopolitica Orientului Mijlociu.
