Neyaz Miya, un tâmplar de 34 de ani, era la un șantier, ajustând mânerul unei bucătării, când a auzit un vuiet înfricoșător. „Mai întâi a venit un sunet terifiant, apoi pământul a tremurat și nori negri s-au lăsat peste noi”, își amintește el, acum întors în satul său, Turhapatti, din Bihar. Miya a fugit dealul în sus, cu telefonul și papucii în mână, urmat de alți câțiva muncitori. Mehadi Hassan, colegul său, care lucra la parterul Hotelului Ganesh, mai aproape de râu, nu a mai așteptat să-și ia nimic. A alergat pe o cărare îngustă, în pantă, până la aproximativ 60 de metri deasupra șoselei. Cei doi s-au regăsit pe deal, alături de alți 60-70 de supraviețuitori. De acolo, au privit neputincioși cum orașul în care munciseră ani de zile – hotelurile Red Panda, Garden, Buddha, Sunrise – era înghițit de ape. „Orașul a dispărut într-o clipită”, spune Miya, cu ochii în gol. „Au supraviețuit doar cei care erau plecați, cei care erau la muncă și au reușit să fugă, și cei care locuiau mai sus pe deal.”
Miya și Hassan au fost norocoși. Dar trei dintre prietenii și colegii lor, tot muncitori din Bihar, nu au mai apucat să fugă. Arman Ansari, de 34 de ani, Samir Ansari, de 20, și Mukhtar Ansari, de 52, erau la lucru în acea dimineață. Arman lucra lângă Hassan, la parter, lipind sunmica pe un pat. Samir și Mukhtar erau la etajul superior al Hotelului Full Moon. Când Hassan a ieșit din clădirea în construcție, credea că Arman e în spatele lui. Dar pe deal, niciunul dintre cei trei nu a mai apărut. În camera închiriată, unde locuiau cinci-șapte muncitori, rămăseseră adormiți Salman Alam, fiul lui Arman, de 14 ani, și prietenul său Shibu Alam, de 17. Veniseră cu o lună înainte să-și viziteze tații și să vadă munții. „Tata gătise carne cu orez”, își amintește Salman, care aștepta să mănânce împreună cu tatăl său la ora 11, când ar fi trebuit să ia pauză. Dar tatăl său nu a mai venit niciodată.
După ce apele s-au retras, după aproximativ o jumătate de oră, Miya, Hassan și cei doi băieți au coborât dealul să-i caute pe cei dispăruți. Au găsit doar noroi și moloz. Uneltele lui Miya, în valoare de 80.000 de rupii nepaleze (aproximativ 530 de dolari), erau îngropate sub dărâmături. Camera lor, situată mai sus pe pantă, scăpase, dar armata i-a evacuat pe toți, de teama unui nou val. Au dormit într-o școală, înveliți în prelate, după ce au primit orez cu linte. A doua zi, un elicopter i-a dus într-un alt sat, apoi într-o tabără militară. În cele din urmă, au închiriat o mașină până la Kathmandu, apoi un alt vehicul până la granița cu India, de unde au mers pe jos până în Bihar. Au ajuns acasă pe 28 august, epuizați, dar vii.
În satul Turhapatti, aproape fiecare familie are un bărbat plecat la muncă în altă parte. Din cei 16.000 de locuitori, aproape 700 lucrează în Kashmir, 600 în Nepal, iar alții sunt răspândiți în orașe indiene precum Chennai, Kolkata, Delhi sau Mumbai. Aproximativ 100 au plecat în Dubai, Oman sau Arabia Saudită. Casele cu fațadă de marmură și porți de fier aparțin celor care au mers în Golf, în timp ce locuințele semipermanente sunt ale celor rămași acasă. Această realitate economică i-a împins pe Arman, Samir și Mukhtar să treacă granița. Salariul unui tâmplar sau zidar în India este de 600-700 de rupii indiene pe zi, în timp ce în Nepal ajunge la aproximativ 900. Diferența, deși mică, contează enorm pentru familiile sărace.
Arman Ansari plecase în Nepal pe 26 iulie, împreună cu Samir și Mukhtar. Soția sa, Sahrun Khatun, a vorbit cu el cu două ore înainte de inundații. „Urma să-și primească salariul pe 1 septembrie și să se întoarcă acasă”, spune ea, cu vocea stinsă. Fiul său, Salman, care a vrut să vadă munții, nu a mai dormit de atunci. Kasmun Khatun, soția lui Mukhtar, caută neîncetat pe internet vești despre soțul ei. Fiul ei cel mare, Osama, de 25 de ani, croitor în Kathmandu, cutreieră spitalele în căutarea trupului tatălui său. „Am așteptat o săptămână, am văzut videoclipurile, apoi am dat probe de ADN”, spune el. Osama trimite acasă 6.000 de rupii (63 de dolari) pe lună, dar nu e suficient – mama lui are nevoie de o operație la ochi, amânată deja de prea mult timp.
Samir Ansari, cel mai tânăr dintre cei dispăruți, era zidar specializat în plăci de marmură, o meserie învățată în Kashmir, lucrând cu frații săi mai mari. Tatăl său, Hasmuddin Miya, își amintește ultima convorbire telefonică din seara de 25 august: „Mi-a spus că a găsit un alt loc de muncă”. Acum, cele trei familii se pregătesc să organizeze un „bhoj”, ospățul funerar tradițional, în semn de resemnare, după ce au renunțat să mai spere că îi vor găsi vii.
Această tragedie nu este doar o statistică într-un bilanț sumbru – peste 1.200 de cadavre recuperate, 4.000 de dispăruți, 13.000 de salvați. Ea dezvăluie o realitate mai profundă: migrația forțată de sărăcie, granițele poroase dintre India și Nepal, și vulnerabilitatea celor care construiesc prosperitatea altora, fără să aibă ei înșiși siguranța zilei de mâine. Miya și Hassan au supraviețuit, dar poartă cu ei amintirea prietenilor pierduți și a unui oraș întreg șters de pe hartă. „Am construit acele hoteluri cu mâinile noastre”, spune Miya. „Acum nu mai e nimic.”
De ce este important:
Această poveste ilustrează impactul devastator al schimbărilor climatice asupra comunităților vulnerabile, dar și o criză umanitară tăcută: milioane de muncitori migranți din Asia de Sud trăiesc la limita supraviețuirii, departe de familii, în condiții de risc extrem. Inundațiile din Nepal nu sunt un accident izolat, ci un semnal de alarmă privind frecvența tot mai mare a dezastrelor naturale în regiunea himalayană. În plus, articolul subliniază dependența economică reciprocă dintre India și Nepal, unde granița deschisă permite fluxul de forță de muncă, dar nu oferă nicio protecție socială sau compensație pentru cei care își pierd viața. Este esențial ca guvernele să recunoască contribuția acestor muncitori și să creeze mecanisme de sprijin pentru familiile lor, înainte ca alte vieți să fie spulberate de ape sau de indiferență.
