Astăzi, talibanii sunt mai puternici ca niciodată. Nu doar că guvernează Afganistanul cu o mână de fier, dar au reușit să-și consolideze puterea într-un mod pe care puțini analiști îl anticipau în august 2021. Emiratul Islamic Afgan – așa cum își numesc ei statul – nu este recunoscut oficial de nicio țară din lume, dar asta nu i-a împiedicat să construiască relații pragmatice cu o serie de actori regionali și globali. China, Rusia, Iran, Pakistan, Qatar, Turcia, Emiratele Arabe Unite – toate au deschis canale de dialog cu Kabulul, fie că o recunosc sau nu public.
Întrebarea care frământă cancelariile occidentale este simplă, dar incomodă: cât timp putem ignora o realitate care nu dă semne că se va schimba? Sau, formulat altfel, este timpul să vorbim cu talibanii?
Această dezbatere nu este nouă. Ea a început încă din primele luni după preluarea puterii de către talibani, când comunitatea internațională a fost nevoită să aleagă între a izola complet regimul de la Kabul și a menține canale minime de comunicare pentru a gestiona criza umanitară. La acea vreme, consensul era clar: nicio legitimare fără respectarea drepturilor femeilor, fără un guvern incluziv și fără garanții că Afganistanul nu va redeveni un refugiu pentru teroriști. Cinci ani mai târziu, niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită. Dimpotrivă.
Talibanii au emis peste 80 de decrete care restricționează drepturile femeilor și fetelor. Le-au interzis să lucreze în majoritatea sectoarelor, să călătorească fără un însoțitor bărbat, să frecventeze școli după clasa a șasea și, în cele din urmă, le-au exclus complet din viața publică. Afganistanul este astăzi singura țară din lume unde femeile nu pot studia și nu pot lucra în afara casei. Organizația Națiunilor Unite a descris situația ca fiind „apartheid de gen”, o formulare dură care reflectă gravitatea situației.
Și totuși, în ciuda acestor realități, tot mai multe voci – inclusiv în Statele Unite și Europa – susțin că izolarea totală nu funcționează. Argumentul lor este pragmatic: dacă nu vorbești cu talibanii, nu poți influența nimic. Nu poți negocia accesul umanitar, nu poți proteja minoritățile, nu poți preveni o catastrofă economică și nu poți obține informații despre grupările teroriste care încă activează în regiune. Izolarea, spun ei, pedepsește populația, nu regimul.
De cealaltă parte, criticii dialogului cu talibanii avertizează că orice formă de recunoaștere – fie ea formală sau informală – ar legitima un regim care încalcă sistematic drepturile omului. Ar trimite un mesaj periculos: că lumea este dispusă să închidă ochii la abuzuri în schimbul stabilității. Și, poate cel mai important, ar slăbi poziția celor care luptă pentru drepturile femeilor în Afganistan, lăsându-le fără un aliat puternic pe scena internațională.
Între aceste două extreme, realitatea este mult mai nuanțată. Statele Unite, de exemplu, au purtat discuții directe cu talibanii încă din 2021, în principal prin intermediul emisarului special Zalmay Khalilzad și, ulterior, al altor diplomați. Aceste discuții s-au concentrat pe evacuarea cetățenilor americani și a afganilor vulnerabili, pe eliberarea prizonierilor și pe gestionarea crizei umanitare. Nu au fost niciodată despre recunoaștere oficială, dar au fost, fără îndoială, o formă de dialog.
La nivel regional, lucrurile sunt și mai complexe. Pakistanul, care a jucat un rol ambiguu în ascensiunea talibanilor, menține relații strânse cu Kabulul, dar se confruntă cu propriile probleme de securitate, inclusiv atacuri ale talibanilor pakistanezi (Tehrik-i-Taliban Pakistan). China, interesată de resursele minerale ale Afganistanului și de stabilitatea la granița sa vestică, a investit masiv în relația cu talibanii, inclusiv prin acorduri preliminare pentru exploatarea minelor de cupru și litiu. Rusia și Iranul, deși inițial sceptice, au deschis ambasade funcționale la Kabul și cooperează cu regimul pe teme de securitate și comerț.
În acest context, întrebarea nu mai este dacă Occidentul va vorbi cu talibanii – pentru că o face deja, într-o formă sau alta – ci cât de departe este dispus să meargă. Va accepta să numească un reprezentant oficial la Kabul? Va ridica sancțiunile economice care sufocă populația? Va recunoaște regimul în schimbul unor concesii minime, cum ar fi permisiunea ca fetele să meargă la școală?
Această dilemă nu are un răspuns simplu. Fiecare opțiune are costuri. Dacă vorbești cu talibanii, riști să legitimezi un regim opresiv. Dacă nu vorbești, riști să condamni o generație întreagă de afgani la sărăcie, izolare și represiune. Iar timpul nu lucrează în favoarea nimănui. Cu fiecare lună care trece, talibanii se simt mai siguri pe poziție, iar comunitatea internațională își pierde treptat pârghiile de influență.
Poate că adevărata întrebare nu este „este timpul să vorbim cu talibanii?”, ci „ce vrem să obținem vorbind cu ei?”. Dacă scopul este doar să bifăm o căsuță diplomatică, atunci dialogul este inutil. Dar dacă scopul este să salvăm vieți, să protejăm drepturile femeilor și să prevenim o nouă criză de securitate, atunci poate că izolarea nu mai este o strategie viabilă. Poate că a venit momentul să recunoaștem că lumea s-a schimbat, iar Afganistanul – indiferent cât de mult ne-ar plăcea să credem altfel – este acum guvernat de talibani. Și că, uneori, pentru a schimba ceva, trebuie mai întâi să accepți că există.
De ce este important:
Această dezbatere depășește cu mult granițele Afganistanului. Ea ridică întrebări fundamentale despre modul în care comunitatea internațională ar trebui să relaționeze cu regimuri nedemocratice care controlează teritorii întregi. Dacă Occidentul decide să recunoască talibanii, creează un precedent periculos: orice grup care preia puterea prin forță ar putea spera la legitimitate internațională în schimbul unor promisiuni vagi. Dacă, dimpotrivă, menține izolarea, riscă să transforme Afganistanul într-un stat eșuat permanent, un focar de instabilitate, terorism și migrație în inima Asiei. În plus, soarta femeilor afgane este un test al credibilității valorilor occidentale. Dacă drepturile femeilor pot fi sacrificate pe altarul pragmatismului geopolitic, atunci ce mai rămâne din discursul despre drepturile universale? Răspunsul la întrebarea „vorbim sau nu cu talibanii?” va defini nu doar viitorul Afganistanului, ci și felul în care lumea va arăta în următoarele decenii.
