Loknath Chaulagain îl caută pe nepotul său de 23 de ani, Sudarshan, la Spitalul Universitar din Tribhuvan, din capitala Nepalului. Sudarshan, care lucra ca conductor de autobuz, aștepta la punctul de control din Timure, un oraș de la granița cu Tibetul, când inundațiile fulgerătoare au lovit miercuri regiunea. Familia spune că un apel telefonic a fost efectuat către numărul său la 9:54, ora locală, după ce inundațiile au lovit zona de frontieră, dar Sudarshan nu a răspuns. De atunci, telefonul său este inaccesibil. Familia l-a căutat în apropierea locului unde au avut loc inundațiile și acum în spitalele din Kathmandu, unde au fost aduși unii supraviețuitori. Dar până acum, nu au avut noroc.
Nu sunt singurii. Mii de familii din Nepal sunt blocate în această zonă de nimeni, între speranță și frică: speranța unui miracol imposibil și cele mai negre temeri că au pierdut pe cineva drag. La două zile după ce inundațiile fulgerătoare au măturat tot ce le-a stat în cale de-a lungul râului Bhotekoshi, în regiunea himalayană de nord, la granița cu Tibetul, amploarea devastării nu este încă pe deplin cunoscută în Nepal. Numărul morților este în creștere, cu aproape 500 de cadavre recuperate. Numărul dispăruților depășește 1.000 și se estimează că va crește și mai mult.
Zidul de apă cu gheață și noroi care s-a năpustit cu furie pe 26 august a provocat cele mai mari pagube în Timure, Rasuwagadhi și Syabrubesi, în regiunea mai înaltă Rasuwa, aproape de punctele de trecere a frontierei cu Tibetul. În aval, a spălat clădiri, stâlpi electrici, poduri, piețe, case și vehicule care i-au stat în cale în regiunile Trishuli și Nuwakot. Piața Trishuli, de obicei plină de viață, este astăzi acoperită de noroi, nămol și moloz. Localnicii, inclusiv mulți indieni care locuiesc în zonă de ani de zile, imploră lucrătorii de salvare să îi ducă cu buldozerele la casele lor distruse pentru a recupera ce a mai rămas din bunurile lor.
Elicopterele au bâzâit non-stop miercuri și joi în aceste zone, încercând să salveze oamenii prinși sub dărâmături sau spălați de viitură și lăsați în situații periculoase. Cei răniți ușor sunt tratați la unitatea medicală de la heliportul taberei armatei, iar cei cu răni grave sunt transportați cu avionul la facilități mai mari din Kathmandu.
La Spitalul Universitar din Tribhuvan, oamenii vin și lipesc pe pereți afișe cu fotografii și date de contact ale prietenilor și rudelor dispărute. Alți stâlpi ai spitalului poartă liste cu cei internați sau în stare critică – sau cu cei care au fost uciși: Ishara Tamang, de cinci ani, în chirurgie pediatrică; Tej Bhadur Tamang, de 30 de ani, în terapie intensivă; Kusal Magar, de 25 de ani, listat ca decedat. Mai multe perechi de ochi îngrijorați se uită intens la aceste liste, sperând să își găsească acolo cei dragi.
Printre ei se numără și Sohan, un tânăr care nu vrea să vorbească cu jurnaliștii la cameră. Își caută tatăl de 42 de ani, Gyan Bahadur Rana Magar. „Suntem de trei zile și încă îl căutăm”, spune el. Tatăl său a mers cu turiști indieni ca ghid în Rasuwa, districtul de frontieră cu Tibetul, unul dintre cele mai afectate. Când listele de pe stâlpi nu oferă răspunsuri, oamenii care își caută cei dragi se îndreaptă spre morgă, unde fotografiile unora dintre cadavrele recuperate au fost lipite pe porți. Multe corpuri au fost găsite dezmembrate; unele nu aveau membre. Când cineva găsește un indiciu de familiaritate, anunță oficialii de securitate, care îi lasă să intre după un control de identificare pentru a se uita la cadavru.
Îmbrăcată într-un sari roșu și o bluză, purtând un colier tradițional din mărgele de sticlă, purtat de femeile căsătorite în Nepal, Lal Kumari își caută cu disperare soțul, Arjun Shreshtha. Șofer de dubă turistică, la aproape 50 de ani, a fost luat de viitură în districtul Rasuwa. Kumari are trei copii, inclusiv o fiică măritată și un nepot, iar singura ei întrebare este: ar putea soțul ei, în mod miraculos, să fie încă în viață?
În timp ce autoritățile continuă operațiunile de căutare și salvare, familiile rămân într-o agonie nesfârșită. Fiecare oră care trece reduce șansele de a găsi supraviețuitori, dar speranța nu moare. Oamenii se roagă, își țin respirația la fiecare anunț, aleargă de la un spital la altul, de la o listă la alta. Este o cursă contra cronometru, dar și o luptă cu disperarea.
Această tragedie scoate la iveală vulnerabilitatea Nepalului în fața dezastrelor naturale, dar și reziliența și solidaritatea oamenilor săi. În mijlocul durerii, comunitățile se unesc, vecinii se ajută, iar străinii devin familii. Este un moment care testează limitele umanității, dar și unul care arată cât de prețioasă este viața și cât de important este să nu uităm de cei care suferă în tăcere.
De ce este important:
Această tragedie din Nepal nu este doar o știre trecătoare, ci un semnal de alarmă asupra efectelor schimbărilor climatice și a lipsei de infrastructură de prevenire a dezastrelor în regiunile montane. Inundațiile fulgerătoare devin tot mai frecvente și mai violente, iar comunitățile vulnerabile plătesc prețul. Este important să ne amintim de aceste familii care își caută cei dragi, pentru că solidaritatea globală și presiunea asupra autorităților pot aduce resurse și ajutor acolo unde este nevoie. Fiecare viață pierdută este o lecție, iar fiecare supraviețuitor este o dovadă că speranța nu moare niciodată.
