Pentru o generație care a crescut cu dreptul la avort, cu legi împotriva hărțuirii sexuale, cu prezența femeilor în consilii de administrație și în Camera Reprezentanților, e ușor să uiți că, acum șasezeci de ani, aceste lucruri erau inenvisabile. América anilor '60 era o țară unde o femeie nu putea deschide un cont bancar fără semnătura soțului, unde „anunțurile de muncă” erau separate genit („bărbați cerși” / „femei cerse”), unde violența domestică era o „problemă de familie” și avortul, o crimă. În acest peisagiu asfixiant, Gloria Steinem a apărut nu ca un salvator mitic, ci ca un oglindă în care milioane de femei au văzut pentru prima dată propria lor frustrare validată și transformată în acțiune politică.
Călătoria sa a început în jurnalism, dar nu unul oricare. Anii '60 o găsesc scriitoare freelance, luptând să fie luată în considerare într-o redacție dominată de bărbați care o văzau ca pe o „frumoasă fată” capabilă să scrie doar rubrici de stil de viață. Ruptura a venit în 1963, cu un reportaj investigativ pentru revista Show, pentru care s-a infiltrat ca o „bunny” la Playboy Club din New York. Articolul, „A Bunny's Tale”, a dezvăluit exploatarea, salariile de foamete și hărțuirea sexuală mascată sub veneerul glamurului. A fost un act de curaj fizic și moral, dar și o lecție de jurnalism imersiv: nu doară să observi, ci să trăiești realitatea pe care o denunți. Acest reportaj nu i-a adus doar celebrul; i-a dat o platformă pe care a folosit-o, sistematic, pentru a ridica vocea celorlalte.
Anul 1971 a marcat nașterea revistei Ms., prima publicație feministă de masă din Statele Unite, fondată alături de Dorothy Pitman Hughes și altele. Ms. nu era o revistă pentru femei în sensul tradițional (rețete, mode, sfaturi de gospodărie); era un instrument politic. Pe coperta primului număr, o imagine puternică: Wonder Woman, supereroina, sub titlul „Wonder Woman for President”. În interior, un articol semnat de Steinem, „What It Would Be Like If Women Win”, desena o lume în care puterea nu e sinonimă cu dominarea. Revista a publicat primele liste de medici care practicaseră avorturi legale (înainte de Roe v. Wade), a discutat deschis despre viol domestic, disparitatea salarială, lesbianism – tabu-uri sparte cu eleganță și fermitate. Steinem a înțeles că media nu doar raportează realitatea, ci o construiește. Și a construit-o altfel.
Dar activismul ei nu s-a oprit la ușa redacției. A fost pe primul rând al marșelor, a vorbit în fața Congresului, a co-fondat organizații cruciale: National Women's Political Caucus (1971), Coalition of Labor Union Women, Women's Media Center. A călătorit în toată țara, organizând grupuri de conștientizare („consciousness-raising groups”), acele întâlniri intime unde femeile împărtășeau experiențe și descoperau că „problemele personale sunt politice”. Această metodă, simplă în aparență, a fost motorul revoluției culturale: a transformat izolarea în solidaritate, rușinea în furie politică.
O fost o strategă briliantă, capabilă să navigheze complexitățile rasei, clasei și sexualității într-o epocă în care feminismul alb, de clasă medie, era adesea acuzat (pe deplin) de a ignora femeile de culoare și cele muncitoare. Steinem a lucrat alături de Florynce Kennedy, Dorothy Pitman Hughes, Wilma Mankiller, recunoscând că eliberarea nu poate fi selectivă. Cuvântul său celebru, o sintază a filozofiei sale: „O femeie fără bărbat e ca un pește fără bicicletă”, nu era o gluma misandrină, ci o declaratie de autonomie radicală. A refuzat să se căsătorească până la vârsta de 66 de ani, când s-a unit cu David Bale, tatăl actorului Christian Bale, o uniune scurtă, încheiată de moartea lui după trei ani. A trăit viața ei pe proprii termeni, demonstrând că fericirea nu e un pachet predefinit de societate.
În ultimele decenii, chiar dacă apărea mai rar în public, vocea ei rămâsea o busolă morală. A criticat dur administrația Trump, a susținut mișcarea #MeToo, a mânuit tineri activiste, le transmiteând o lecție esențială: revoluția nu e un sprint, e o maratonă de generații. „Nu suntem aici pentru a ne potrivi lumii; suntem aici pentru a o schimba”, spunea adesea. Și lumea s-a schimbat, în măsură imensă, datorită vizionării și obștinării ei.
Astăzi, când citim necrologiile, riscăm să o reducem la o listă de „primele”: prima femeie care a vorbit la o convenție națională a Partidului Democrat, prima care a fondat o revistă feministă de succes, prima care a primit Medalia Președințială a Libertății (2013, de la Barack Obama). Dar Gloria Steinem a fost mai mult decât o colecție de trofee. A fost o povestitoare a posibilei. Ne-a învățat că feminismul nu e o ideologie rigidă, ci o practică zilnică de a întreba: „Cui îi profitează această inegalitate?”. Ne-a arătat că sororitatea nu e un sentiment dulce, ci o strategie de supraviețuire și putere.
Mierea și amarul moștenirii ei sunt amestecați. Progresul pe care l-a ajutat să-l construiască este real și ireversibil în multe colțuri ale lumii. Dar și astăzi, drepturile reproductive sunt atacate în SUA, disparitatea salarială persistă, violența de gen e o pandemie tăcută. Gloria Steinem nu a lăsat o lume perfectă; ne-a lăsat uneltele să o reparăm. Și, poate cel mai important, ne-a lăsat un exemplu de curaj civic: să nu acceptăm narativa impusă, ci să scriem propria noastră.
La rândul ei, s-a întors la pământ, „înconjurată de cei care i-au iubit-o”. O imagine de o liniște cucerită greu. Dar pentru restul nostru, munca continuă. Și în fiecare marș, în fiecare petiție, în fiecare conversație greu cu un coleg sau un politic, vom auzi, tăcut, râsul ei cald și sfatul ei veșnic actual: „Nu vă supuneți. Organiză-vă.”
De ce este important:
Moartea Gloriei Steinem marchează sfârșitul unei ere eroice a feminismului, dar nu al luptei. Într-un moment în care drepturile femeilor – de la avort la egalitate salarială – sunt sub atac renovat în Statele Unite și nu numai, moștenirea ei nu este un monument de muzeu, ci un manual de acțiune. Steinem a demonstrat că schimbarea structurală naște din povestirea adevărului (jurnalismul) combinată cu organizarea la nivel de bază (activismul). Pentru România, unde violența domestică, disparitatea de pensii și subreprezentarea în politikă rămân probleme acute, modelul ei de feminism intersectional, pragmatic și încrezător rămâne o sursă vitală de inspirație. Ne amintește că drepturile nu se dau o dată pentru totdeauna; se apără în fiecare zi.
