A da vina pe președinte nu este doar o încercare de a oferi publicului iranian un țap ispășitor, ci și de a ascunde diviziunile interne din cadrul elitei conducătoare. La câteva zile după semnarea MoU, Liderul Suprem Mojtaba Khamenei a făcut prima sa declarație publică despre acord. În ea, el a scris că are „o viziune diferită” asupra înțelegerii. A permis-o doar pentru că președintele, „în calitate de șef al Consiliului Suprem de Securitate Națională”, s-a angajat să apere drepturile națiunii iraniene și ale „Frontului de Rezistență” și „a acceptat în mod explicit responsabilitatea pentru aceasta”. Important este că declarația nu l-a numit pe omul care a negociat efectiv acordul. Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele parlamentului și șeful echipei de negociere, nu apare nicăieri în text, deși ministrul de externe Abbas Araghchi a declarat presei iraniene că „responsabilitatea negocierilor a fost încredințată de ‘nezam’ [sistemul] domnului Ghalibaf”. Astfel, singurul oficial pe care liderul suprem îl consideră responsabil pentru cel mai important acord din istoria recentă a Republicii Islamice este cel care nu l-a condus.
La Teheran, beneficiile potențiale și riscurile potențiale ale acordului au fost separate în mod deliberat. Dacă MoU va da roade, triumful va aparține lui Ghalibaf; dacă eșuează, eșecul va fi pus pe seama lui Pezeshkian. Acest lucru spune multe despre unde se află puterea în Iranul postbelic. MoU a fost conceput de adevăratul bloc conducător al Iranului: ceea ce am numit în altă parte complexul militar-bonyad. Această rețea îmbină Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) și forțele de securitate ale statului cu fundații revoluționar-religioase (bonyad-uri) precum Fundația Mostazafan, Setad și Fundația Sanctuarului Imam Reza. Construit pe transferuri de active care s-au mascat drept privatizare în anii 2000 și amplificat de rețelele financiare din umbră pe care sancțiunile le-au făcut indispensabile, complexul controlează acum partea leului din economia Iranului și funcționează aproape în întregime fără supraveghere civilă. Șefii săi sunt numiți direct de liderul suprem, iar Consiliul Gardienilor îl protejează, adaptând legislația pentru a-și proteja monopolurile și blocând contestatarii serioși.
Dar complexul nu este monolitic. Războiul recent a ascuns o fractură structurală pe care MoU a deschis-o acum. Pe de o parte, se află o aripă tehnocratic-economică personificată de Ghalibaf, a cărui carieră – șef al conglomeratului de construcții Khatam al-Anbiya al IRGC, primar al Teheranului, președinte al parlamentului și acum reprezentant special pentru China – este, de fapt, biografia instituțională a complexului comprimată într-un singur om. Pe de altă parte, se află aripa ideologic-maximalistă organizată în jurul Frontului Paydari, care consideră orice angajament cu SUA drept o trădare și investițiile occidentale drept o amenințare la supraviețuirea regimului.
Una dintre cele mai clare linii de demarcație trece prin propusul Fond privat de Reconstrucție și Dezvoltare de 300 de miliarde de dolari, un pilon economic cheie al MoU. Pentru tabăra lui Ghalibaf, fondul este necesar deoarece stabilitatea necesită redresare economică și integrare măsurată cu capitalul global, nu izolare perpetuă. Pentru Paydari, investițiile străine în acești termeni nu sunt redresare, ci penetrare. Vocile sale de frunte susțin că fondul ar oferi Washingtonului și partenerilor săi regionali un rol în a decide unde merg banii pentru reconstrucție, ceea ce ei interpretează ca suveranitate schimbată pe capital.
Aripa lui Ghalibaf a câștigat dezbaterea internă și a trecut la asigurarea unui acord. Acum, când încetarea focului și MoU sunt în impas, este puțin probabil să fie trasă la răspundere pentru eșecul său. Ghalibaf a fost mult timp apropiat de cercul lui Khamenei și poartă descendența IRGC și sprijinul instituțional de care Pezeshkian nu dispune deloc. Pezeshkian a fost considerat potrivit pentru rolul de președinte de către blocul conducător tocmai din cauza a ceea ce îi lipsește. Președinții anteriori au adus propria greutate în funcție: Akbar Hashemi Rafsanjani a fost un pilon al revoluției cu o rețea politică și de securitate profundă; Mohammad Khatami a avut o bază socială mobilizată; Hassan Rouhani a avut pârghii fracționale și o moștenire în domeniul securității naționale. Pezeshkian nu are niciunul dintre aceste trei elemente. A fost promovat în 2024 pentru că o față moderată gestionabilă putea reconstrui acceptarea publică după revolte succesive fără a amenința autoritatea complexului. Slăbiciunea sa nu este un accident al președinției sale; este logica promovării sale și ceea ce îl face semnatarul ideal al riscurilor altora.
Președinția iraniană, pe scurt, a fost reconectată ca un întrerupător: instalată pentru a absorbi supratensiunea dacă acordul eșuează, ocolită complet dacă reușește. Interesant este că mass-media legată de IRGC și apropiată de Ghalibaf a oferit recent o protecție limitată lui Pezeshkian împotriva celor mai dure atacuri ale Paydari. Aceasta este întreținere, nu simpatie. Implementarea necesită o președinție funcțională și un depozit funcțional de vină. Protecția se va extinde exact atât cât necesită supraviețuirea acordului și va dispărea în momentul în care MoU se prăbușește.
Această configurație este departe de a fi improvizată. Khamenei pune în aplicare manualul tatălui său. Ali Khamenei a aprobat runde succesive de diplomație nucleară, insistând în același timp public că SUA nu pot fi niciodată de încredere, păstrându-și astfel poziția în fața bazei ideologice indiferent de rezultat. Fiul a adoptat aceeași abordare cu o rafinare: acolo unde tatăl a evitat în generalități, fiul a atașat evitarea unui deținător de funcție numit care „a acceptat în mod explicit responsabilitatea”.
Pentru moment, transformarea lui Pezeshkian în țap ispășitor își face treaba. Canalizând furia legată de MoU-ul șubred către președinție, cruță complexul militar-bonyad de o confruntare deschisă între cele două aripi ale sale. Dar aceasta este amânare, nu rezolvare. Fractura dintre o facțiune a cărei strategie de supraviețuire se bazează pe redresarea economică și una a cărei poziție depinde de confruntarea permanentă pare din ce în ce mai structurală și niciun țap ispășitor nu o poate absorbi la nesfârșit. Când acesta va fi epuizat, adevărata competiție pentru direcția Republicii Islamice se va da în interiorul blocului conducător însuși.
De ce este important:
Acest articol dezvăluie mecanismele interne de putere din Iran, arătând cum regimul folosește președinția ca pe un paratrăsnet pentru a absorbi nemulțumirile populare și a proteja adevărata elită conducătoare – complexul militar-bonyad. Înțelegerea acestor dinamici este crucială pentru a anticipa evoluțiile politice și economice ale Iranului, mai ales în contextul negocierilor de pace și al sancțiunilor internaționale. Scapegoat-ul lui Pezeshkian nu este doar o manevră tactică, ci un semn al fracturilor structurale care ar putea redefini viitorul Republicii Islamice.
