Alături de regizorul Lance Oppenheim, Fielder — un maestru al umorului de tip cringe, ale cărui proiecte se plimbă constant pe linia fină dintre realitate și ficțiune — a acceptat provocarea imposibilă de a descoperi cine este, de fapt, celebra absolventă a Universității Stanford care a păcălit Silicon Valley.
„Nu am făcut niciodată această conexiune", răspunde Holmes vizibil surprinsă. „Cred că e o situație destul de diferită."
Nimeni nu e mai pregătit decât Fielder să sondeze adâncimile psihicului lui Holmes. Serialul său satiric docu-reality „Nathan for You" l-a catapultat la statutul de star cult, unde Fielder își asumă rolul unei versiuni exacerbate și cu o mimică inexpresivă a propriei persoane, încercând să ajute mici afaceri aflate în dificultate prin intervenții ridicole. Într-un episod timpuriu care a devenit viral, Fielder convinge o cafenea să-și schimbe numele în „Dumb Starbucks" ca strategie de marketing, consultând în același timp un avocat pentru a se asigura că nu încalcă legea privind parodia.
„Dacă ai fi spus pur și simplu că Theranos a fost doar un bit de comedie, poate ai fi scăpat basma curată", îi sugerează Fielder lui Holmes. „Am fost doar puțin amuzant. Poate că a fost de prost gust."
Știm deja că Elizabeth Holmes nu e inocentă. Ceea ce încă nu putem lămuri este dacă ea chiar crede, cu adevărat, că nu a greșit cu nimic. Chiar și în timpul procesului — ascultând mărturiile investitorilor care au pierdut sute de milioane de dolari, ale denunțătorilor care fuseseră reduși la tăcere când semnalaseră că dispozitivele de analiză a sângelui Theranos nu funcționau, și ale pacienților care luaseră decizii medicale pe baza unor rezultate greșite — Holmes nu a dat nici un semn de ezitare.
De-a lungul carierei sale de comedie metatextuală, nici măcar cei mai fervenți fani ai lui Fielder nu pot stabili cu exactitate când joacă, când e el însuși, și dacă Fielder însuși mai știe unde se termină una și începe cealaltă. În acest sens, Fielder seamănă izbitor cu Holmes: după mai bine de un deceniu în lumina reflectoarelor, publicul rămâne fascinat de ambiguitatea fiecărei lor identități.
„Lumea crede despre mine o realitate care nu e adevărată", îi spune Holmes lui Fielder. „Știu că nu am comis nicio crimă."
La începutul filmărilor, The New York Times tocmai publicase un profil al lui Holmes, criticat pe scară largă la vremea respectivă pentru că i-a permis lui Holmes să se prezinte ca o mamă inocentă, privată de șansa de a-și vedea copiii crescând. Cu toate acestea, Holmes și soțul ei, moștenitorul hotelier Billy Evans, erau furioși pe articol. La un moment dat, într-un interviu, Holmes îi spune jurnalistului de la Times că nu a fost deranjată de interpretarea actriței Amanda Seyfried din miniseria Hulu „The Dropout", pentru că „nu mă joacă pe mine. O joacă pe un personaj creat de mine".
Ea și soțul ei insistă că citatul a fost scos din context. Pretind că dețin dovezi conform cărora Holmes ar fi spus de fapt: „Ei joacă un personaj creat de ei", ceea ce ar exonera-o de orice implicație că ar fi admis crearea unei personalități false ca directoare a Theranos. Fielder îi cere lui Evans, în repetate rânduri, să împărtășească aceste dovezi pentru a demonstra că Holmes a fost citată greșit. N-o face niciodată.
Odată ce Holmes se predă și intră la închisoare, Fielder se zbate să facă ceva din cele aproape patru săptămâni de filmări. Apelează la partenerul perfect pentru a diseca comportamentul ei derutant: actrița care tocmai o interpretase în „The Dropout". Fielder îi arată lui Seyfried o secvență brutală din timpul petrecut cu Holmes — momentul în care încearcă să vizioneze „The Dropout" împreună cu subiectul serialului. Când ajung la o scenă tensionată care o implică pe fosta iubită manipulatoare a lui Holmes și fostul partener de afaceri de la Theranos, Sunny Balwani — care și el se află acum în spatele gratiilor — discuția ia o turnură neașteptată.
Proiectul „You Can See Everything" ridică întrebări profunde despre adevăr, performanță și autoamăgire. Într-o eră în care granițele dintre reality TV și ficțiune sunt din ce în ce mai difuze, colaborarea dintre Fielder și Holmes devine un studiu de caz fascinant. Fielder nu doar că o chestionează pe Holmes, ci, involuntar, se chestionează și pe sine: cât de mult suntem cu toții actori în propriile vieți? Cât de mult ne convingem singuri de propriile narațiuni până când acestea devin „adevărul" nostru?
Amanda Seyfried, care a petrecut luni de zile studiind-o pe Holmes pentru rolul din „The Dropout", aduce o perspectivă unică. Ea nu a jucat doar o femeie — a jucat o iluzie. Și acum, privind-o pe femeia reală cum încearcă să manipuleze un comediant care manipulează la rândul lui realitatea, Seyfried devine oglinda în care se reflectă absurditatea întregii situații.
Pentru A24, studioul care a produs proiecte precum „Euphoria" și „Moonlight", această colaborare marchează o nouă frontieră: documentarul psihologic experimental. Oppenheim, regizorul, este cunoscut pentru abordarea sa intimă și empatică, iar împreună cu Fielder creează un portret care sfidează categoriile convenționale.
Rămâne de văzut dacă „You Can See Everything" va reuși să ofere publicului un răspuns sau va amplifica și mai mult misterul. Dar un lucru e cert: într-o lume în care un CEO poate minți timp de un deceniu fără să clipească, iar un comediant poate face publicul să se îndoiască de realitate, întrebarea „ce e adevărat?" a devenit mai urgentă ca niciodată.
De ce este important:
Acest proiect este important din mai multe perspective. În primul rând, oferă o fereastră unică spre psihicul uneia dintre cele mai mediatizate escroace din istoria recentă — Elizabeth Holmes — și spre mecanismele prin care oamenii își construiesc narațiuni personale care sfidează realitatea. În al doilea rând, subliniază puterea comediei și a artei de a demonta, dar și de a amplifica, adevărul. Nathan Fielder nu este doar un entertainer, ci un comentator social care folosește absurdul pentru a ilumina adevăruri incomode. În al treilea rând, proiectul ridică întrebări esențiale despre rolul mass-media în construirea și distrugerea reputațiilor, despre granița fragilă dintre vinovăție și autoamăgire, și despre cum societatea contemporană consumă personaje publice ca pe produse de entertainment. Pentru România și publicul european, acest tip de producție demonstrează că adevărul poate fi mai straniu și mai tulburător decât ficțiunea, și că uneori cele mai puternice lecții despre etică vin nu din manuale, ci din întâlnirea directă cu cei care au încălcat-o.
