Hasnaa Jaber are doar 11 ani și trăiește într-o așezare informală pentru persoanele strămutate, la periferia orașului Taiz. În loc să fie la școală, ea cutreieră câmpurile pustii, adunând sticle de plastic aruncate. „Visul meu este să devin profesoară. Am învățat până în clasa a treia, dar apoi am abandonat școala, împreună cu cei doi frați mai mari, ca să-l ajut pe tata”, mărturisește fetița. Situația ei nu este una izolată. Potrivit estimărilor UNICEF, în acest an, 3,2 milioane de copii yemeniți sunt în afara sistemului de învățământ, o creștere alarmantă față de 1,8 milioane în 2015, primul an al războiului. Practic, numărul copiilor neșcolarizați aproape s-a dublat într-un deceniu de conflict.
Hasnaa are patru frați, dar doar unul dintre ei mai merge la școală, pentru că este prea mic pentru a munci. Ea și frații ei mai mari au cerut tatălui lor să se întoarcă la studii, dar răspunsul a fost unul amar. „Tatăl meu a fost fericit că vrem să ne întoarcem la școală, dar asigurarea hranei de bază pentru familie rămâne o luptă grea. Ne-a promis că ne vom întoarce anul viitor”, spune Hasnaa. Fetița câștigă aproximativ 1.500 de riali yemeniți (echivalentul a aproximativ 1 dolar) pe zi din vânzarea sticlelor de plastic. Este o sumă mică, dar vitală pentru familia ei.
Tatăl ei, Jaber Ali, în vârstă de 35 de ani, a fost nevoit să-și părăsească orașul natal, lângă Taiz, acum opt ani, din cauza luptelor. El nu a primit niciodată o educație, dar își dorea ca copiii lui să aibă parte de una. „Obisnuiam să muncesc și să-mi țin copiii la școală, dar situația s-a înrăutățit în ultimii doi ani. Ceea ce câștig din spălatul mașinilor nu mai este suficient pentru a le asigura mâncarea de bază, darămite pentru alte necesități”, explică el. Costul vieții a explodat, iar locurile de muncă sunt tot mai rare. Jaber a fost pus în fața unei alegeri cumplite: „Fie îmi trimit copiii la școală și îi văd flămânzi, fie îi rog să mă ajute să câștig un ban. A trebuit să aleg varianta a doua, pentru că mâncarea este prioritatea acum, nu educația.”
Această criză a abandonului școlar este una dintre cele mai grave consecințe ale războiului, explică Ammar al-Sharjabi, expert în educație care a lucrat cu ministerele de resort din Sanaa și Aden. „Abandonul școlar îi privează pe copii de dreptul lor la educație și le slăbește șansele de a obține un loc de muncă stabil în viitor, ceea ce îi poate forța să muncească fizic de la o vârstă fragedă. La nivel societal, ratele persistente de abandon duc la creșterea analfabetismului, a sărăciei și a șomajului, afectând dezvoltarea și viitorul comunității”, subliniază expertul.
O sursă din Ministerul Educației din Aden, care a vorbit sub protecția anonimatului, recunoaște că ministerul este profund îngrijorat de acest fenomen, dar atrage atenția că este un rezultat direct al condițiilor economice disperate, nu o problemă educațională care poate fi rezolvată doar în sala de clasă. „Coordonăm cu organizațiile umanitare pentru a sprijini copiii vulnerabili, dar intervenția este dificilă atunci când părinții simt că trebuie să-și pună copiii la muncă. Acest val de abandon este un produs secundar al războiului și al consecințelor sale economice. De îndată ce părinții vor avea o sursă stabilă de venit, vom vedea copiii întorcându-se imediat la școală. Niciun părinte nu vrea să-și vadă copilul privat de educație.”
Datele recente ale organizației Save the Children, care a evaluat aproximativ 2.000 de gospodării din sudul și sud-vestul Yemenului, sunt cutremurătoare: 92% dintre cei chestionați nu știu de unde își vor lua următoarea masă, iar 95% depind de munci informale zilnice și precare pentru a supraviețui. Ca urmare, 84% dintre familii nu își pot permite cheltuielile școlare de bază, cum ar fi uniformele și manualele. Mai mult, aproape unul din cinci cazuri de abandon școlar identificat este legat direct de munca copiilor.
Povestea lui Ahmed Abdulelah, în vârstă de 13 ani, este un alt exemplu dureros. El nu este strămutat, dar a abandonat școala după ce tatăl său a murit de cancer acum doi ani. Familia și-a epuizat economiile pe tratament, iar Ahmed, cel mai mare dintre patru frați, a început să lucreze la un magazin alimentar. „Tatăl meu ne oferea tot ce ne trebuia. Dar de când a murit, nu mai are cine să ne ajute, iar eu nu pot suporta să o văd pe mama mea suferind”, spune băiatul. Spre deosebire de mulți colegi de vârsta lui, Ahmed nu se mai gândește cu tristețe la școala abandonată. Pentru el, sacrificiul merită, atâta timp cât frații lui mai mici pot rămâne în clase. Nu are de gând să-și reia studiile, considerând că oportunitatea a trecut. În schimb, visează să devină într-o zi negustor. „Muncesc aici ca frații mei să-și termine educația. Ei vor recupera ceea ce am pierdut eu, și sunt mândru că familia noastră nu trebuie să cerșească sau să depindă de nimeni.”
În timp ce comunitatea internațională privește adesea cu îngrijorare la escaladarea conflictului din Yemen, criza tăcută a copiilor neșcolarizați riscă să lase cicatrici adânci pentru generații întregi. Fiecare zi de muncă în loc de școală este o zi pierdută, o șansă în plus ca sărăcia să se transmită mai departe, ca un blestem. Iar promisiunile părinților, pline de speranță, dar lipsite de substanță, sunt singurul refugiu al acestor copii într-o țară sfâșiată de război.
De ce este important:
Această criză a abandonului școlar din Yemen nu este doar o statistică sumbră, ci o catastrofă cu efecte pe termen lung. Fără educație, o întreagă generație de copii este condamnată la munci grele, la analfabetism și la perpetuarea ciclului sărăciei. Este important de înțeles că acești copii nu sunt doar victime colaterale ale războiului, ci devin o verigă pierdută în lanțul dezvoltării societății yemenite. Reconstrucția post-conflict a țării va fi imposibilă fără o generație educată, capabilă să preia frâiele. De asemenea, această situație subliniază eșecul comunității internaționale de a proteja drepturile fundamentale ale copiilor, chiar și în cele mai dificile circumstanțe. Fiecare copil care nu merge la școală astăzi este o pierdere irecuperabilă pentru viitorul Yemenului și o pată pe conștiința umanității.
