Al-Banna a fost rănit grav într-o explozie în timp ce încerca să găsească ajutor pentru familia sa, lângă punctul de trecere Zikim, în nordul Gazei. Fratele său, Adham, fusese ucis de armata israeliană cu puțin timp înainte. Hamada a fost transportat în comă la Spitalul Soroka din Beer Sheva, Israel, unde a petrecut șase luni. A urmat o perioadă de detenție în izolare, timp de patru luni, într-o închisoare israeliană. „Am văzut tortură și suferință. Oricât aș încerca să descriu, nu pot reda prin ce am trecut”, a mărturisit el. „Pentru mine, moartea părea mai bună decât să rămân sub tortura pe care am văzut-o.”
După un an de captivitate, al-Banna a fost eliberat acum două săptămâni. În tot acest timp, logodnica sa, Reem Jadallah, nu a încetat să-l caute. A vândut bijuteriile din aur pentru a plăti un avocat care să-i urmărească cazul, după ce nu a reușit să obțină informații oficiale. După șase luni de căutări, avocatul a anunțat familia că al-Banna a fost ucis. Cufundați în durere, aceștia au organizat un priveghi de trei zile, cu doar două luni înainte de eliberarea lui.
„Am spus: «Tată, e Hamada». El a răspuns: «Cine e Hamada? Fiul meu a fost ucis. Am ținut trei zile de doliu pentru el»”, a povestit al-Banna pentru Al Jazeera. „Am început să plâng și i-am spus: «Sunt eu, Hamada». El a zis: «Spui că ești viu? Fiul meu a fost ucis. Glumești cu mine?»” Al-Banna a sunat din nou, de data aceasta cerându-i tatălui său să trimită o mașină la port, pentru că sosea cu Crucea Roșie. Când a intrat pe ușa casei, mama sa a leșinat în brațele lui. „Chiar și acum, în fiecare zi, se uită la mine și spune că nu poate crede că sunt aici. Îmi zice: «Fiule, am ținut priveghi pentru tine. Ne pierdusem speranța de a te mai vedea vreodată, la fel ca pe frații tăi care au fost uciși»”, a adăugat el.
În timp ce al-Banna se reinstalează acasă, trauma închisorilor israeliene continuă să-l bântuie. „Când dorm, visez că sunt încă în închisoare. În fiecare zi, scot schije din corp. Mă doare piciorul, testiculele, inima, totul”, a spus el.
Dar al-Banna este doar unul dintre puținii norocoși. Potrivit Ministerului Sănătății din Gaza, aproape 3.500 de persoane sunt raportate dispărute, iar organizațiile pentru drepturile omului, precum Al-Dameer, estimează că numărul real este de 9.500. Familiile acestora trăiesc într-un infern al incertitudinii, fără a ști dacă cei dragi sunt prizonieri, răniți, morți sau îngropați sub dărâmături.
„Așteptarea sorții unui prizonier este mai crudă decât primirea veștii martiriului”, a spus Aziza Abed, mama unui dispărut. Soția acestuia, Shaimaa Jundiya, și cei patru copii ai lor simt un gol imposibil de umplut. Fiica lor se roagă neîncetat pentru întoarcerea tatălui și privește cu tristețe fiecare tată care își poartă copilul în brațe pe stradă.
În piețele publice din Gaza, familiile celor dispăruți organizează proteste tăcute, ținând în mâini fotografii și cerând autorităților să dezvăluie soarta acestora. Abdullah Qandil, directorul Asociației Waed pentru Prizonieri și Foști Prizonieri, a declarat că mii de familii au apelat la organizații internaționale pentru a face presiuni asupra Israelului să ofere informații. „Lipsa informațiilor agravează suferința psihologică și umanitară a familiilor, forțate să trăiască între speranță și teamă”, a spus Qandil.
De ce este important:
Această criză a dispăruților din Gaza nu este doar o statistică rece, ci o rană deschisă care sângerează în fiecare zi. Fiecare dintre cei 9.500 de oameni are o poveste, o familie care îl așteaptă, o mamă care plânge, un copil care se roagă. Fără transparență și fără acțiuni concrete din partea comunității internaționale, aceste familii vor continua să trăiască într-un infern al incertitudinii. Povestea lui Hamada al-Banna ne amintește că, uneori, miracolul întoarcerii este posibil, dar pentru marea majoritate, tăcerea este singurul răspuns. Este esențial ca presiunea internațională să forțeze Israelul să ofere informații și să respecte drepturile omului, pentru ca nici o altă familie să nu mai fie nevoită să-și jelească morții înainte ca aceștia să fie cu adevărat pierduți.
