Rezultatele finale arată o realitate paradoxală: blocul opoziției a obținut mai multe scaune decât coaliția dreapta-netanyahistă, dar această superioritate numerică este o victorie pirică. Eisenkot, omul care a condus Statul Major al IDF și care promite o schimbare de ton și de fond, se confruntă cu un zid matematic imposibil de escaladat fără sprijinul partidelor arabe. Acestea, care reprezintă aproximativ 21% din populație (cetățeni palestinieni ai Israelului), dețin cheia majorității conforte de 67 de mandate alături de blocul Eisenkot. Dar aici intervine promisiunea electorală, transformată acum în lănțuri: Eisenkot și aliații săi au jurat, repetat și public, că nu vor guverna sprijiniți de forțe politice care refuză să condenme Hamas ca organizație teroristă sau să endoseze obiectivul militar al eliminării acestuia din Gaza.
Pe de altă parte, Netanyahu, deși partidul său Likud a primit cele mai multe voturi individual, vede coaliția sa tradițională — o amalgama de dreapta, extrema dreaptă și partide ultra-ortodoxe — eșuând la pragul majorității. Este un șoc pentru un om politic care a făcut din artele negocierii coaliționale o secundă natură. Raporturile neconfirmate oficial, dar persistente în presa israeliană și americană, spun că administrația Trump ar prefera un guvern de unitate națională, o formulă care ar include partide moderate de centru și dreapta, facilitând astfel prioritățile regionale ale SUA: reconstrucția Gaza și normalizarea relațiilor cu Arabia Saudită. Dar calea către acest "guvern de unitate" este minată: Eisenkot a promis să nu servească sub Netanyahu, iar cele două lideri ar trebui să rezolve ecuația imposibilă a rotației la premiership și a controlului portofoliilor sensibile (Justiție, Apărare, Finanțe).
În această gaură de putere, Președintele statului, Isaac Herzog, devine arbitrul suprem. În zilele următoare, el va consulta liderii tuturor partidurilor intrați în Parlament. Nu este obligat să aleagă liderul partidului cel mai mare, ci pe cel considerat cel mai capabil să asambleze o coaliție. Candidatul ales primește 28 de zile, prelungibile cu încă 14, pentru a obține semnăturile a 61 de deputați. Dacă eșuează, mandatul trece altuia. Procesul poate dura săptămâni, chiar luni.
Dar politica israeliană nu stă pe loc în așteptarea ritualului președintelui. Oposiția, conștientă că timpul joacă împotriva ei (o repetare a alegerilor ar putea beneficia Netanyahu prin scăderea votului arab și a celui al diasporii liberale), pregătește o contraofensivă parlamentară. Aliații lui Eisenkot contemplă o mișcare audată: demiterea președintelui Knesset-ului, poziție cheie care controlează agenda legislativă. Paralel, vor să impingă o lege pentru o comisie de anchetă de stat asupra eșecurilor politice și de securitate din 7 octombrie 2023 — o rană deschisă care împarte încă profunde societatea israeliană. De asemenea, se gândesc la revocarea legilor controversate promovate de guvernul Netanyahu, considerate o amenințare pentru independența justiției și instituțiile democratice.
Aceste pași nu înlocuiesc formarea unui guvern, dar transformă Knesset-ul într-un câmp de luptă activ. Este o strategie de "guvernare din opoziție", încercând să dicteze ritmul și narativul până la eventuala investitură a unui cabinet.
Scenariul a patra, cel al "transfugilor", rămâne teoretic dar improbabil. Netanyahu ar avea nevoie de opt deputați din tabăra adversă să treacă la el; Eisenkot, de treisprezece, dacă persistă să exclude partidele arabe. Într-un parlament polarizat la extrem, un astfel de exod este mai degrabă fantasmă decât perspectivă reală.
Rămâne spectrul a patra alegeri în puțin mai mult de patru ani. Președintele Herzog a avertizat dramatic împotriva acestui scenariu, dar dacă matematica politică nu se potrivește, democrația israeliană se va întoarce la starea de vot, epuizată și împărțită mai profund decât niciodată.
De ce este important:
Acest impas nu este doar o criză internă a unui stat mic din Marea Mediterană. Israelul este pivotul securității regionale, partenerul strategic principal al SUA în zonă și actorul central în viitorul Gaza-ului și al relațiilor cu Arabia Saudită. Un guvern paralizat sau o succesiune de alegeri repetitive îngreunează orice plan de reconstrucție, orice negociere de eliberare a ostaticilor și orice perspectivă de normalizare diplomatică. Mai mult, lupta pentru controlul instituțiilor (Justiție, Knesset, Comisia de anchetă a lui 7 octombrie) definește caracterul democrat al statului evreu pentru generațiile viitoare. Ce se întâmplă acum în Jerusalem nu rămâne în Jerusalem — dictează ritmul și direcția întregului Orient Mijlociu.
