Japonia accelerează transformarea strategiei sale de apărare în fața unui mediu de securitate descris de autoritățile locale ca fiind „cel mai sever și complex din epoca postbelică” – o afirmație făcută de ministrul apărării, Shinjiro Koizumi, în luna martie, când a anunțat deployarea de rachete de lungă distanță în prefectura Kumamoto, situată pe coasta de sud-vest a insulei Kyushu. Această mișcare, departe de a fi o simplă modernizare tehnică, reprezintă un punct de cotitură în doctrina japoneză de apărare, marcând o mutare strategică decisivă spre sud-vest, îndepărtându-se de tradiționalul focus pe nord, unde se aflau de-a lungul deceniilor amenințările percepute de la Coreea de Nord și Rusia.
Rachetele de tip Tomahawk, capabile să lovească ținte în China, au fost plasate pe insula Kyushu – parte integrantă a noului „scut sud” (southern shield), o rețea de capacități militare concentrate pe insulele Nansei (Ryukyu), care se întind de la Kyushu până la puțin peste 100 km de Taiwan. Aceste insule formează o barieră naturală între Marea de Est a Chinei și Marea Filipinelor și sunt considerate un pilon esențial al strategiei „Primului Lant de Insule” (First Island Chain), concepută inițial în perioada Războiului Rece pentru a bloca expansiunea navală chineză spre Pacific. În prezent, Tokio vede în această structură un mijloc de a crea „straturi de anti-access sau area-denial” care să compliceze operațiile militare chinezе în apropierea Taiwanei sau în Marea de Est a Chinei – un concept explicat de Jonathan Ping, politic economist de la Bond University din Australia.
Dar mai mult decât o simple reacție la creșterea puterii militare chineză, strategia japoneză reflectă o transformare profundă a doctrinii nationale: de la pacifismul absolut al Constitutiei postbelice (care interzice expresiv „utilizarea războiului pentru rezolvarea diferențelor internaționale”) spre o capacitate de „contragreieră” (counterstrike) – adică dreptul de a lova înapoi dacă este atacat. Această schimbare nu a venit prin modificări constituționale formale, ci printr-o serie de „gimnastici juridice”, cum le numește Taniguchi Tomohiko, fost consilier special al cabinetului lui Shinzo Abe: reinterpretări succesive ale articolului 9 al Constituției, care au permis, de la 2014, participarea la „apărarea colectivă” a aliilor, și, în 2022, includerea explicită a capacității de contragreieră în strategia națională de securitate.
Bugetul de apărare al Japoniei a ajuns să atingă un record de 58 de miliarde de dolari pentru anul fiscal 2026, iar o parte semnificativă din această sumă este direcționată spre consolidarea „scutului sud” – inclusiv deployarea de sisteme de război electronic, avioane, nave și, în viitor, 400 de rachete Tomahawk de fabricație americană, capabile să fie lansate de submersibile și nave de război. În paralel, Japonia a aprobat recent exportul de arme letale, un pas semnificativ în direcția dezvoltării unei industrie domestice de droni militare – o mișcare care, deși prezentată ca o necesitate tehnologică, are și implicații strategice de autonomie și deterare.
Totuși, motorul acestor schimbări nu este exclusiv ascensiunea Chinei. Analistii subliniază o îngrijorare profundă și crescătoare în Tokio privind credibilitatea angajamentului american de a apăra alișii – un concept cunoscut sub numele de „deterență extinsă” a Statelor Unite. Conform lui Kei Koga, expert în securitatea est-asiatică la Nanyang Technological University din Singapore, credibilitatea acestui ombrellă nucleară americană a fost „redusă” de expansiunea rapidă a capacităților militare și nucleare ale Chinei. Într-un sondaj realizat de Asahi Shimbun în 2025, 77% dintre japoniști au declarat că îndoială privind intervenția americană în cazul unui conflict militar care să implique Japonia – o cifră care reflectă o pierdere de încredere fără precedent în decenii.
Această scepticismă a fost amplificată de politica „America First” promovată de președintele american Donald Trump, cuya tendință de a prioriza interesele naționale ale SUA și de a relationa de manieră conflictuală cu alișii tradiționali în Europa a dus la întrebări serioase în Tokio: ar interveni SUA în cazul unui atac asupra Taiwanei? Chiar și în cadrul politicii de „ambiguitate strategică” – care, prin Tratatul privind Relațiile cu Taiwan din 1979, pledajează susținerea Taiwanei fără a garanta intervenția militară americană – credibilitatea acestei politici este acum în întrebare, mai ales în contextul afirmațiilor conform cărora ar putea China să fie capabilă să anexeze Taiwan prin forță deja în anul viitor.
Pentru Japonia, o astfel de scenariu nu este doar o problemă regională – este o problemă de supraviețuire. Prim-ministrul Sanae Takaichi a avertizat în decembrie că un conflict prin care China ar lua controlul asupra Taiwanei ar putea deveni o „situație care amenință existența” Japoniei, țară care găzduiește numeroase baze militare americane și a cărei insule externe (unele mai aproape de Taiwan decât de continentalul japonez) ar fi expuse imediat. În acest context, strategia „scutului sud” nu este doar o măsură de deterare – este o asigurare națională.
În același timp, Japonia începe să diversifice parteneriatele sale de securitate, apropiându-se de aliați americani în regiune precum Filipinele și Australia, în timp ce atenua unele critici publice privind militarizarea – o schimbare de atitudine confirmată și de Soyoung Kim, asistent universitar la Nagoya University, care observează o „acceptare crescută, sau poate o rezignare”, față de o SDF (Forțele de Autodeterminare Japoneze) cu misiuni mai largi decât cele umanitare și de ajutor în katastrofe – rolul original al acestei structuri, formată din poliția postbelică și concepută în semn de rușine față de atrocitățile armatei imperiale în timpul ocupației americane.
De la o forță focalizată pe ajutor în katastrofe și misiuni de pace, SDF-a a evoluat spre o structură capabilă de luptă, clasificată alături de Coreea de Sud și Franța în indicele global al puterii militare (Global Firepower Index) pentru 2026. Această transformare, deși nu a dus la o recunoaștere formală ca „armată”, reflectă o realitate strategică: Japonia nu mai poate să se bazeze exclusiv pe garanțiile americane și trebuie să-și asume o responsabilitate mai directă pentru propria apărare – chiar dacă acest lucru necesită o reinterpretare continuă a principiilor pacifiste pe care le-a promovat de la 1947.
În concluzie, „scutul sud” al Japoniei nu este doar o rețea de rachete și baze militare – este un semnal clar al unei schimbări de epocă: de la dependența strategică la SUA spre o deterare autonomă, de la pacifismul absolut la o deterare credibilă, și de la o postură reactivă la o strategie proactivă de asigurare a supraviețuirii nationale în fața unui Indo-Pacific în care echilibrul de putere se reface rapid – și în care Japonia nu mai vrea să fie doar un spectator.
Japonia construiește „scutul sud” în fața declinerii credibilității protecției americane
