Nu este primul conflict de acest fel, dar contextul actual îl face pe cel mai periculos. Arabia Saudită, care conduce o coaliție militară în Yemen din 2015 pentru a restabili guvernul recunoscut internațional al președintelui Abdrabbuh Mansur Hadi, a intensificat raidele aeriene asupra pozițiilor huthilor din zona strețului. În răspuns, rebelii huthi, controlând capitala Sanaa și o mare parte din nordul țării, au lansat rachete balistice și drone împotriva navelor de război și a infrastructurii saudite, dar și împotriva navelor comerciale considerate legate de Israel sau de Occident, într-o solidaritate declarată cu Gaza.
Ce este nou și alarmante este declarația făcută de fostul președinte american Donald Trump, care a afirmat că liderii huthi l-au contactat direct pe el, solicitându-i să nu intervină militar în conflictul lor cu guvernul yemenit recunoscut de ONU și cu coaliția arabă. „Au sunat și au cerut să nu ne amestecăm”, a spus Trump, sugerând o încercare a rebeliilor de a compartimenta conflictul, de a-l menține bilateral – între ei și Riad – fără a trage Statele Unite direct în foc. Este o mișcare strategică calculată: huthii știu că o intervenție americană directă, sub egida Comanamentului Central (CENTCOM), ar însemna o putere de foc incomparabil mai mare decât cea a aviației saudite, capabilă să le distrugă arsenalele și infrastructura de commandă și control.
Dar de ce acum? De ce această escaladă bruscă într-un conflict care părea intrat într-o înghețată neoficială după conversațiile de pace din Oman din anul trecut? Analistii indică trei factori convergenți. Primul este fragilitatea procesului de pace. Negocierile directe dintre Arabia Saudită și huthi, mediate de Oman, au stagnat. Riad vrea o ieșire onorabilă din Yemen, dar nu la costul acceptării unui stat huthi armat până la dinți la granița sa sudică, capabil să blocheze petrolul saudită. Huthii, pe de altă parte, refuză să depoziteze arma înainte de a obține garantii politice și economice pline, inclusiv plata salariilor funcționarilor publici din zonele controlate de ei din veniturile petrolifere.
Al doilea factor este războiul din Gaza. Atacurile huthilor asupra navigației în Marea Roșie, justificate prin solidaritate cu palestinienii, au transformat grupul dintr-un actor local într-un jucător global. Aceasta le-a adus legitimitate în „Axa Rezistenței” condusă de Iran, dar i-a expus și la represalii occidentale. Statele Unite și Marea Britanie au început deja să lovească obiective huthi în Yemen în ianuarie acestui an, încercând să restabilească deterrenta. Declarația lui Trump – chiar dacă vine de la un candidat, nu de la președintele în exerciciu – semnalează o posibilă schimbare de paradigă: o administrație republicană viitoare ar putea alege să nu mai protejeze liber navigația în Marea Roșie cu același entuziasm, lăsând partenerii golfului să se descurce singuri, sau să negocieze direct cu huthii, trecând peste capul arabilor.
Al treilea element este reconfigurarea alianțelor în Golf. Apropierea dintre Arabia Saudită și Iran, mediată de China în martie 2023, părea să deschidă calea către o de-escaladă în Yemen. Teheran a promis să oprească fluxul de arme către huthi. Dar pe teren, armele continuă să ajungă: rachete de croazieră antinavă, drone cu autonomie mare, sisteme de ghidare iraniene. Iran nu are control total pe huthi – aceștia au propria lor agendă națională și ideologică – dar le folosește ca leveraj. Loviturile actuale ar putea fi un semnal al Teheranului că poate închide strețul oricând, dacă negocierile nucleare sau sancțiunile nu merg pe calea dorită.
Pentru Arabia Saudită, riscurile sunt existențiale. Proiectul „Vision 2030” al prințului ereditar Mohammed bin Salman (MBS) depinde de stabilitate și de deschiderea țării către investiții străine. Un conflict prelungit la graniță, cu rachete care cad pe Riyad sau pe infrastructura petroliferă (ca în septembrie 2019, la Aramco), distruge narativa de modernitate și siguranță. De aceea, Riad lovește puternic acum, încercând să impună o realitate militară favorabilă înainte de orice negocieri finale. Dar forța aeriană singură nu a câștigat niciun război în Yemen în nouă ani. O operațiune terestră mare este exclusă – armata saudită nu are apetitul pentru o asemenea aventură costisitoare și sângeroasă.
Consecințele pentru comerțul mondial sunt imediate. Strețul Bab al-Mandeb are doar 29 de kilometri lățime la punctul cel mai îngust. Aproximativ 10% din comerțul mondial și 4-5% din consumul global de petrol trec aici zilnic. Asigurătorile maritime au ridicat primele de asigurare (war risk premiums) la nivele record. Multe nave evită canalul Suez și Marea Roșie, preferând ruta lungă în jurul Capului Bunei Speranțe, adăugând 10-14 zile de navigare și costuri uriașe de combustibil și flete. Aceasta alimentează inflația globală tocmai când banile centrale încearcă să o stinge.
Situația pe teren este haotică. Guvernul yemenit recunoscut internațional, bazat în Aden, este fragmentat, luptând nu doar împotriva huthilor, ci și împotriva separatului sudului (Consiliul de Tranziție Sudică), susținut de Emiratele Arabe Unite. Arabia Saudită încearcă să mențină unitatea acestui front anti-huthi, dar fiarele sunt profunde. Huthii, deși izolați diplomatic de multe țări arabe, au consolidat controlul teritoriial și au transformat ideologia lor anti-americană și anti-israeliană într-un instrument de mobilizare internă puternică, distractând atenția de criza umanitară catastrofală – peste 21 de milioane de yemeniți au nevoie de asistență.
Ce urmează? Scenariul optimist este o revenire la masa de negocieri sub egida ONU și a Omanului, forțată de frica unui război regional larg. Scenariul pesimist, și probabil cel mai realist pe termen scurt, este o „război rece” prelungit: raide aeriene saudite intermitente, atacuri huthi cu drone și rachete asupra navigației și a infrastructurii, o blocare economică care ucide civilienii, și o comunitate internațională incapabilă să impună o soluție. Declarația lui Trump adaugă un element de haos: dacă Statele Unite se retrag sau negociază separat, Arabia Saudită rămâne singură în fața unui adversar care nu se teme de moarte și care are nimic de pierdut.
În final, Yemenul rămâne victima principală a jocului marelor puteri și a ambițiilor regionale. Strețul Bab al-Mandeb, poarta strategică între Est și Vest, continuă să fie ținută ostagă de o luptă pentru putere care nu are câștigători, doar supraviețuitori. Și până când lumea nu decide că prețul petrolului ieftin și al comerțului liber nu justifică ignorarea suferinței unui popor întreg, rachetele vor continua să zboare deasupra apelor înfundate ale Mării Roșii.
De ce este important:
Această escaladă nu este doar un conflict local la marginea lumii. Este un test al capacității Occidentului de a proteja lanțurile de aprovizionare globale, un indicator al credibilității Arabiei Saudite ca putere regională și o demonstrație a modului în care actori non-statali, bine armați de puteri regionale (Iran), pot ține la ransomă economia mondială. Dacă strețul Bab al-Mandeb devine incontrolabil, efectul domino va lovi prețurile la pompă în Europa și SUA, va destabiliza economiile emergente dependente de importurile de cereale și energie, și va curaja alți actori asimetrici să folosească arma navigației ca leveraj politic. România, ca parte a NATO și UE, și ca stat riveran al Mării Negre (un alt punct critic de strangere), are un interes direct ca principiul libertății de navigare să rămână intangibil, indiferent de cine ține arma la mal.
