În primul rând, trebuie să înțelegem contextul. Trump a venit la putere promițând că va anula acordul nuclear iranian, considerat de el „cel mai prost acord din istorie”. Și a făcut-o, în 2018, retrăgându-se unilateral din JCPOA, planul care limita programul nuclear al Iranului în schimbul ridicării sancțiunilor. A urmat o campanie de „presiune maximă”, cu sancțiuni economice sufocante, menite să aducă Iranul la masa negocierilor, dar de pe o poziție de slăbiciune. În teorie, sună bine. În practică, a fost un dezastru.
Max Boot subliniază că Trump a oscilat constant între agresiune și disponibilitate la dialog, fără o strategie coerentă. Pe de o parte, a ordonat uciderea generalului Qasem Soleimani, unul dintre cei mai importanți lideri militari iranieni, o acțiune care a adus regiunea în pragul unui război deschis. Pe de altă parte, la scurt timp după aceea, a declarat că este gata să se întâlnească cu liderii iranieni, fără condiții prealabile. Această „zigzagare” – cum o numește Boot – nu face decât să semene confuzie și să erodeze încrederea. Partenerii internaționali nu știu la ce să se aștepte, iar adversarii nu iau în serios amenințările sau promisiunile Washingtonului.
Un alt punct crucial pe care Boot îl aduce în discuție este efectul asupra alianțelor. Statele Unite au izolat Iranul, dar au reușit să se izoleze singure. Europenii, care au rămas în acordul nuclear, au încercat să salveze ce se mai putea salva, dar au fost sabotați de sancțiunile americane extrateritoriale. Chiar și aliații din Golf, precum Arabia Saudită și Emiratele, au fost derutați de schimbările bruște de ton ale lui Trump. Când nu știi dacă americanii vor bombarda sau vor negocia, devine imposibil să îți construiești o politică externă proprie. Rezultatul? O scădere dramatică a influenței americane în Orientul Mijlociu.
Dar poate cel mai grav efect este cel asupra Iranului însuși. Presiunea maximă nu a slăbit regimul, ci l-a întărit. Guvernul de la Teheran a folosit sancțiunile ca pe o scuză pentru a reprima și mai dur opoziția internă, prezentându-se ca victimă a imperialismului american. În același timp, a accelerat programul nuclear, îndepărtându-se de angajamentele asumate în 2015. Astăzi, Iranul îmbogățește uraniu la niveluri mult mai înalte decât înainte de acord, iar inspectorii internaționali au acces tot mai limitat. Practic, Trump a obținut exact opusul a ceea ce și-a dorit: un Iran mai puternic, mai agresiv și mai aproape de bomba nucleară.
Max Boot nu este singurul care vede aceste lucruri. Foști oficiali americani, diplomați europeni și analiști din întreaga lume au avertizat încă de la început că retragerea din acord va duce la o criză. Dar Boot merge mai departe și explică de ce abordarea lui Trump este structural defectuoasă. Nu este doar o chestiune de tactică greșită, ci de filozofie. Trump tratează politica externă ca pe o afacere imobiliară: vrei să obții cea mai bună ofertă, dar nu ai răbdare să construiești relații pe termen lung. În diplomație, însă, încrederea se construiește în ani și se pierde într-o clipă. Când partenerii tăi nu știu dacă mâine vei fi prieten sau dușman, nu au niciun motiv să facă concesii.
Mai mult, Boot subliniază că Trump a ignorat complet rolul diplomației multilaterale. A preferat acțiunile unilaterale, spectaculoase, care arată bine la televizor, dar care nu rezolvă problemele de fond. Uciderea lui Soleimani a fost un moment de triumf pentru baza electorală a lui Trump, dar nu a schimbat nimic strategic. Iranul și-a continuat politica regională, iar SUA au rămas fără un interlocutor credibil. În loc să izoleze Iranul, SUA s-au izolat singure, iar Rusia și China au profitat din plin de această oportunitate, întărindu-și legăturile economice și militare cu Teheranul.
Ce ne spune toată această analiză? Că politica externă nu poate fi condusă după impulsuri și că nu poți trata un stat precum Iranul ca pe un adversar de poker. Boot are dreptate când spune că abordarea lui Trump este „garantat să eșueze”, pentru că se bazează pe o premisă falsă: că Iranul va ceda în fața presiunii și va accepta condiții umilitoare. Dar Iranul a rezistat timp de patru decenii sancțiunilor și izolării. De ce ar ceda acum? Mai ales când vede că americanii nu au o strategie clară și că pot oricând să schimbe direcția la 180 de grade.
În final, trebuie să ne întrebăm: ce putem învăța din această experiență? Poate că lecția este că diplomația necesită consistență, răbdare și respect reciproc. Nu poți să ameninți cu bombardamente și apoi să ceri negocieri de la egal la egal. Nu poți să anulezi acorduri internaționale și apoi să te aștepți ca lumea să te urmeze. Max Boot, cu experiența sa vastă în istorie și politică externă, ne avertizează că această cale duce doar la eșec. Și, din păcate, consecințele nu se vor resimți doar asupra Americii, ci asupra întregii lumi, într-o regiune deja extrem de volatilă.
De ce este important:
Această analiză nu este doar despre un politician sau un moment istoric. Ea evidențiază o problemă fundamentală a modului în care se face politică externă în secolul XXI. Când cea mai puternică națiune din lume acționează haotic, fără o strategie coerentă, riscurile de conflict cresc exponențial. Înțelegerea criticilor lui Max Boot ne ajută să vedem dincolo de titlurile senzaționale și să înțelegem mecanismele subtile care pot duce la pace sau la război. Pentru cetățenii obișnuiți, aceasta înseamnă că deciziile luate la Washington sau Teheran ne afectează direct viața, de la prețul petrolului până la securitatea globală. De aceea, este esențial să urmărim și să analizăm critic astfel de politici, pentru a putea trage la răspundere liderii care ne pun în pericol viitorul.
