Reacția ministrului Zohar, exprimată pe platforma X (fostul Twitter), nu a fost una de felicitare sau chiar una de dezacord civilizat, ci una de o violență retorică rară văzută la un membru al guvernului adresată propriilor cetățeni. A calificat filmul ca fiind „urât” (vile), iar premierea sa la Venezia ca „șocantă”. Dar cel mai grav acuzație a fost cea de „trădare a statului”. „Acțiunile lui Abraham și Szor constituie trădare față de stat”, a scris ministrul, promisând să acționeze „imediat” pentru a-i priva de cetățenie israeliană. Este o escaladă terifiantă: un ministru al Culturii care cere depunerea cetățeniei pentru artiști care au exercitat libertatea de expresie și au fost recunoșcuți de o juri internațională independentă.
Filmul în cauză, un documentar de 80 de minute, nu este o ficțiune senzațională, ci o investigație riguroasă, bazată pe testimoniale de surse interne. Conform sinopsei oficiale a festivalului, opera documentează utilizarea de către Israel a unor sisteme alimentate de inteligență artificială pentru a comite „ucideri în masă calculate” ale palestinienilor din Gaza. La premieră, filmul a primit o ovatie de 25 de minute, un semn clar al impactului emoțional și informațional pe care l-a avut pe publicul și critica internațională.
Inima documentarului bate în jurul unui sistem denumit „Lavender”. Conform testimoniale a personalului militar și de informații israelian, care au acceptat să vorbească sub anonimat, „Lavender” a fost folosit pentru a monitoriza telecomunicațiile palestinienilor din Gaza și pentru a determina obiectivele pentru ucideri țintuite. Sistemul nu doar că identifică tărgete, ci, conform revizuirilor jurnalistice anterioare (notabil investigația publicată de +972 Magazine și Local Call în aprilie 2024), ar fi avut o rată de eroare admisă de până la 10% și ar fi fost folosit pentru a genera liste masive de tărgete umane, transformând decizia de a ucide într-un proces algoritmic, industrial. Yuval Abraham, unul dintre co-regizori, a declarat că speră ca documentarul să presioneze guvernele occidentale să aplice sancțiuni economice Israelului, o declarație care, în ochii ministrului Zohar, echivalează cu o trădare națională.
Yuval Abraham nu este un activist oricare. Este un jurnalist de investigație și activist evreu israelian, laureat al premiului Pulitzer (în echipă) pentru reportajul despre apartheid din Cisjordanie, publicat de The New York Times Magazine. Rachel Szor este o regizoară și producătoare israeliană. Alături de Basel Adra, un activist și filmator palestinian din Masafer Yatta, și Hamdan Ballal, au format un echipă binatională care a documentat, pe parcursul a ani întregi, distrugerea sistematică a satelor palestiniene și expulsarea forțată a locuitorilor lor de către armata și coloniștii israeliens. Filmul este, de fapt, un act de rezistență nonviolentă și o dovezie documentară a realității de pe teren, o realitate pe care statul israelian încearcă să o controleze sau să o cenzureze.
Amenințarea ministrului Zohar nu este un incident izolat, ci vârful icebergului unei politici de stat întregi de marginalizare a vocii disidente. De ani de zile, guvernul Netanyahu, și în special coaliția actuală, dominată de partide religioase naționaliste și de extrema dreaptă, a condus o campanie sistematică împotriva ONG-urilor de drepturile omului (precum B'Tselem, Breaking the Silence), a presei independente (Haaretz, +972 Magazine) și a artistilor care critică ocupația. Legea „ONG-urilor străine” (2016), încercările de a reduce finanțarea instituțiilor culturale care refuză să se producă în colonii (Legea „Loialității în Cultură”, propusă de Miri Regev, predecesoare a lui Zohar), și acum această amenințare directă asupra cetățeniei, trasează o traiectorie clară: spre o democrație iliberală unde loialitatea față de narativul statului primează față de loialitatea față de adevăr sau drepturile fundamentale.
Juridic, retragerea cetățeniei pentru „trădare” este un teren minat. Legea israeliană privind cetățenia (1952) permite retragerea cetățeniei doar în cazuri foarte specifice, cum ar fi obținerea ei prin fraudă sau, în mod excepțional, pentru acte de trădare națională (spionaj, luptă pentru statul dușman). Critica guvernului sau documentarea crimelor de război prin film nu intră, în niciun sistem juridic democratic, sub incriminarea trădării. Experți în drept constituțional israelieni au avertizat că o astfel de mișcare ar fi inconstituțională și ar constitui o încălcare flagrantă a Convenției Europene a Drepturilor Omului (cui Israel nu este parte, dar a cărei standarde influențează jurisprudența internă) și a Pactului Internațional relativ la Drepturile Civile și Politice, ratificat de Israel. Mai mult, o astfel de acțiune ar crea un precedent periculos: orice cetățean israelian care critică acțiunile armatei sau ale guvernului ar putea fi accusat de trădare.
Reacția internațională nu s-a făcut așteptat. Organizații precum Human Rights Watch, Amnesty International și PEN International au condamnat amenințarea ca fiind un atac direct asupra libertății artistice și a libertății de exprimare. Regizori de renume internațional, producători și actori au semnat scrisori deschise de susținere a lui Abraham și Szor. Festivalul de la Venezia, prin vocea directorului său artistico, Alberto Barbera, a apărat selecția filmului, subliniind valoarea sa artistică și importanța documentară. Paradoxal, încercarea de a censura filmul prin intimidare politică a avut efectul Streisand: interesul pentru „No Other Land” a explodat, iar biletele pentru proiecțiile ulterioare s-au epuizat în ore.
Dar dincolo de scandalul politic și de batailia juridică care urmează, acest caz pune o problemă fundamentală pentru viitorul democrației israeliene: poate o societate să se numească liberă dacă miniștrii îi amenință pe proprii cetățeni cu apatridie pentru că au îndrăznit să documenteze realitatea? Israelul s-a lăudat de-a lungul deceniilor că este „singura democrazie din Orientul Mijlociu”. Această democrație este testată astăzi nu de rachetele Hamas sau de amenințarea iraniană, ci de capacitatea sa de a tolera disidența internă, de a accepta oglinda pe care o țin în fața ei artiștii și jurnalistii săi.
Yuval Abraham a răspuns la amenințare cu o calmă dezarmantă, declarând că nu se va lăsa intimidat și că va continua lucrul său. „Nu sunt un trădător, sunt un patriot care iubește această țară suficient de mult ca să nu o las să se distrugă singură”, a spus într-o intervistă ulterioară. Această distincție – între patriotismul critic, care vindecă, și naționalismul orb, care distruge – este esența conflictului actual.
În concluzie, cazul „No Other Land” depășește cu mult Rahmenul unui festival de film. Este un moment de adevăr pentru Israel. Dacă ministrul Zohar va reuși să realizeze amenințarea sa, va semnala sfârșitul spațiului civic deschis în Israel și începutul unei ere în care artea și jurnalismul devin infracțiuni de stat. Dacă, în schimb, sistemul juridic israelian va respinge această presiune politică și va proteja cetățenii săi, va demonstra că, în ciuda războiului, ocupației și polarizării extreme, instituțiile democratice mai au coloană vertebrală. Lumea privește. Și, mai important, israelienii privesc.
De ce este important:
Acest incident nu este doar o scandală mediatică sau o dispută culturală izolată. Reprezintă un test critic al sănătății democratice a Israelului. Atacul asupra cetățeniei unor artiști pentru conținutul operelor lor marchează o trecere de la cenzura indirectă (tăierea fondurilor, presiunea instituțională) la represiune directă, de stat, asupra persoanei. Dacă un ministru poate amența cu apatridie un laureat al Pulitzer pentru un film documentar, niciun cetățean – jurnalist, avocat, doctor, protestatar – nu este în siguranță față de arbitrul politic. Pentru comunitatea internațională, acest caz este un barometru al angajamentului Israelului față de valorile democratice pe care susține că le apără. Pentru palestinieni, filmul și reacția la el confirmă că narativul ocupației este atât de fragil încât necesită silențierea prin forță a martorilor oculari, chiar dacă aceștia sunt cetățeni israeliens. În cele din urmă, pentru artă și jurnalism, „No Other Land” devine un simbol al puterii adevărului documentat în fața puterii statului – o luptă care definește era noastră.
