Moștenirea Șireen Abu Akleh: Cum a inspirat o nouă generație de jurnaliști palestinieni

Nu există copilărie palestiniană care să nu fi fost marcată de vocea Șireen Abu Akleh. Ea a fost una dintre puținele constante într-un peisaj în continuă schimbare, un simbol care a ancora cauza palestiniană în conștiința arabă. A început să relateze cele mai importante evenimente din Palestina chiar înainte de a mă naște eu. A documentat a doua Intifada și bătălia pentru Jenin din 2002. În 2005, a devenit prima jurnalistă arabă care a intrat în închisoarea Ashqelon pentru a intervieva deținuți palestinieni ținuți acolo ani de zile. Îmi amintesc și acum cum o ascultam pe Șireen în timpul războiului din Gaza din 2014. Aveam doar 12 ani, dar urmăream regulat știrile. O așteptam pe Șireen în fața televizorului la fiecare oră fixă, nerăbdătoare să aud ce va spune. Urma să vină o încetare a focului? Se confrunta Israelul cu presiuni să oprească bombardamentele? Deși vocea ei purta durerea a ceea ce se întâmpla în Gaza, prezența ei pe ecran proiecta speranță și reziliență. Șireen era iubită și respectată de toți palestinienii, indiferent de credința sau apartenența politică. Curajul, claritatea morală și angajamentul de a face auzite vocile poporului palestinian erau demne de admirație. Așa că, atunci când pe 11 mai 2022 a sosit vestea uciderii ei, a fost un șoc devastator pentru noi. Curând am văzut imaginile: Șireen întinsă pe pământ, jurnalista Shatha Hanaysha lângă ea, iar cineva din spatele camerei strigând disperat după o ambulanță. Focul israelian a împiedicat eforturile de salvare, lăsând-o pe Șireen să sângereze pe pământ, în timp ce colegii nu au putut să o tragă la adăpost. Asasinarea în plină zi a uneia dintre cele mai importante jurnaliste palestiniene nu a fost doar o crimă șocantă. A fost un prevestitor a ceea ce urma să vină. Un an și jumătate mai târziu, Israelul a început o campanie de vizare sistematică a jurnaliștilor palestinieni din Gaza. Până astăzi, cel puțin 260 de lucrători media au fost uciși. Israelul este acum recunoscut drept „cel mai mare ucigaș de jurnaliști”. Dar asasinatele lui Șireen și ale altor jurnaliști – precum Anas al-Sharif, Fadi al-Wahidi și Mariam Abu Daqqa – nu au avut efectul de intimidare pe care Israelul îl sperase. Moartea acestor eroi nu i-a speriat pe tineri să nu acționeze; dimpotrivă, i-a motivat să ia camera, microfonul și pixul și să continue munca lor. La acea vreme, eram student la literatură engleză, adânc cufundat în puterea limbajului și a povestirii. Cu toate acestea, uciderea lui Șireen mi-a schimbat focalizarea de la ficțiunea literară la lumea reală. Am realizat că, deși literatura ne păstrează cultura, jurnalismul ne apără adevărul prezent. Nu voiam doar să scriu; voiam să relatez, să fiu martor. Voiam să fiu ca Șireen. Așa că am început să mă înscriu la cursuri de jurnalism în cadrul facultății mele, încercând să dezvolt noi abilități. Genocidul, care a făcut din jurnalism o profesie mortală în Gaza, în mod paradoxal mi-a lansat cariera jurnalistică. Ca rezident al orașului Gaza, am devenit martor direct al ororilor care s-au abătut asupra nordului. Am supraviețuit numeroaselor atacuri israeliene și am fost forțat să fug cu familia mea de mai multe ori. Am început să țin un jurnal despre experiența genocidului. Mă gândeam adesea la Șireen, întrebându-mă ce ar fi spus ea în fața atrocităților cu care ne confruntam, care păreau dincolo de înțelegerea umană. Știam că ne privește de sus și plânge. Lumea părea surdă și oarbă la moartea în masă a palestinienilor. Dar apoi mi-am amintit cuvintele ei: „Am ales jurnalismul pentru a fi aproape de oameni. Poate că nu este ușor să schimbi realitatea, dar cel puțin am putut aduce acea voce lumii.” Acesta a fost mesajul ei ascuns pentru tinerii ca mine: a fi jurnalist înseamnă a vorbi chiar și atunci când restul lumii nu vrea să audă. Și așa am început să scriu despre situația din nordul Gazei, unde am rămas prin mai multe asedii și o foamete. Din cauza întreruperii internetului, nu m-am putut conecta cu restul lumii pentru o perioadă îndelungată. În cele din urmă, după ce a fost anunțată încetarea temporară a focului în ianuarie 2025, o parte din conectivitate a fost restabilită. Am reușit să public primul meu articol, intitulat „Supraviețuind războiului în nordul Gazei”, documentând detaliile cutremurătoare și nespus ale vieții și morții pe care le-am văzut. Am simțit mândrie și satisfacție că am spart în sfârșit asediul tăcerii. Dar pentru familia mea, această realizare a adus o teamă adânc înrădăcinată. Le era teamă că și eu aș putea deveni o țintă. Cu toate acestea, am continuat să scriu chiar și atunci când Israelul ucidea jurnaliști în fiecare săptămână, chiar și atunci când lumea nu se mișca să oprească acest lucru. Astăzi, se presupune că avem o „încetare a focului”, dar uciderile jurnaliștilor nu au încetat. Luna trecută, Israelul l-a ucis pe Mohammed Wishah, care lucra ca corespondent pentru Al Jazeera Mubasher. Și totuși, mai suntem atât de mulți dintre noi, tineri, care insistăm să scriem, să documentăm și să strigăm prin cuvintele noastre în fața ororii și a nedreptății. Am preluat torța de la Șireen și o ducem mai departe.

De ce este important:

Acest articol subliniază curajul și reziliența jurnaliștilor palestinieni care, în ciuda riscurilor extreme, continuă să documenteze realitatea din Gaza și Cisiordania. Moștenirea lui Șireen Abu Akleh nu este doar una a unei jurnaliste ucise, ci a unei întregi generații care refuză să tacă. Într-o perioadă în care Israelul este recunoscut drept cel mai mare ucigaș de jurnaliști, povestea acestor tineri devine un simbol al luptei pentru adevăr și dreptate. Este important să înțelegem că, deși violența încearcă să intimideze, ea nu poate ucide spiritul de a spune poveștile celor fără voce.