Imaginea este una cutremurătoare: peste 1,2 milioane de refugiați rohingya trăiesc înghesuiți în aproximativ 30 de tabere care formează cea mai mare așezare de refugiați din lume, în Cox's Bazar, sud-estul Bangladeshului. Aici, condițiile de trai sunt inimaginabile pentru orice om civilizat. Barăcile improvizate din bambus și prelate de plastic se întind la nesfârșit, iar oamenii trăiesc într-o sărăcie lucie, fără acces adecvat la apă potabilă, hrană sau asistență medicală. Iar acum, după nouă ani, speranța că se vor putea întoarce acasă pare tot mai fragilă.
Protestatarii au cerut comunității internaționale, marți, să garanteze securitatea în Rakhine, un stat în care violența și persecuția au fost la ordinea zilei. Grupul de refugiați United Council of Rohingya (UCR) a declarat că a organizat acest miting pentru a „aminti atrocitățile comise” și pentru a atrage atenția asupra „crizei umanitare în curs de desfășurare”. Este un mesaj dublu: pe de o parte, comemorarea victimelor, iar pe de altă parte, o presiune constantă asupra comunității internaționale pentru a nu uita că această criză este departe de a se fi încheiat.
Contextul istoric este bine cunoscut, dar merită reamintit. Majoritatea refugiaților au trecut granița în 2017, într-un exod masiv, după ce Myanmar-ul, cu o majoritate budistă, a lansat o operațiune militară de represiune în Rakhine, ca răspuns la un atac al unui grup armat. Însă amploarea răspunsului militar a fost una disproporționată, iar organizațiile internaționale pentru drepturile omului au documentat crime de război, violuri în masă, incendieri de sate și uciderea a mii de civili nevinovați. Fostul comisar al ONU pentru drepturile omului a numit aceste acțiuni „exemplu clasic de epurare etnică”, iar Curtea Penală Internațională și Curtea Internațională de Justiție au fost sesizate cu privire la aceste fapte.
Guvernul de la Dhaka a încercat, de-a lungul anilor, să demareze procesul de repatriere a refugiaților, dar toate încercările au eșuat lamentabil. De ce? Pentru că niciun refugiat nu a fost dispus să se întoarcă voluntar, invocând temeri serioase legate de siguranța lor în Myanmar. Iar Bangladeshul a declarat în mod repetat că nu va forța pe nimeni să se întoarcă împotriva voinței sale. Este o poziție morală corectă, dar care lasă sute de mii de oameni într-un impas umanitar.
Luna aceasta, guvernul militar din Myanmar a anunțat că peste 300.000 de persoane care trăiesc în taberele din Bangladesh sunt foști rezidenți ai statului Rakhine și că va accepta întoarcerea lor, dar doar „odată ce condițiile de securitate se vor îmbunătăți”. Această declarație a fost primită cu scepticism și chiar cu indignare la Dhaka. Bangladeshul a contestat cifrele prezentate de Myanmar și, mai ales, refuzul continuu al acestuia de a folosi termenul „rohingya”. Junta militară îi etichetează în continuare drept „bengalezi”, o încercare subțire deghizată de a le nega identitatea și, implicit, dreptul de a se întoarce în Rakhine.
Această dispută semantică nu este una banală. A numi un popor altfel decât se autointitulează este o formă de negare a existenței sale. Iar în cazul rohingya, această negare a identității a fost primul pas către dezumanizare și, ulterior, către genocid. Comunitatea internațională a condamnat în repetate rânduri aceste practici, dar condamnările nu au fost urmate de acțiuni concrete care să schimbe soarta acestor oameni.
Dincolo de cifre și de declarațiile oficiale, realitatea din taberele de la Cox's Bazar este una sfâșietoare. Copiii se nasc aici, cresc aici și nu cunosc altceva decât viața de refugiat. Tinerii nu au acces la educație superioară, iar perspectivele de viitor sunt sumbre. Organizațiile umanitare avertizează că finanțarea pentru tabere este în scădere, iar rațiile alimentare au fost deja reduse. O criză umanitară cronică riscă să devină una acută, iar lumea pare să privească în altă parte.
Protestul de marți este un semnal de alarmă. Refugiații nu cer milă, ci dreptate. Ei cer ca lumea să nu uite că, în spatele acestei crize, există un popor întreg care a fost alungat de pe pământurile sale și care își dorește doar să se întoarcă acasă, în pace și demnitate. Până când Myanmar-ul nu va recunoaște identitatea rohingya și nu va garanta securitatea acestora, repatrierea va rămâne un vis îndepărtat. Iar Bangladeshul, care a dat dovadă de o generozitate remarcabilă, nu poate și nu ar trebui să suporte singur povara acestei crize.
În timp ce liderii mondiali își văd de alegerile lor și de interesele geopolitice, sute de mii de oameni continuă să trăiască într-un limbo teribil, fără cetățenie, fără drepturi și fără speranță. Nouă ani de exod, nouă ani de suferință, nouă ani de promisiuni neonorate. Întrebarea care rămâne este: cât de mult va mai dura până când comunitatea internațională va trece de la vorbe la fapte?
De ce este important:
Această criză umanitară, aflată acum la al nouălea an, nu este doar o problemă regională, ci una globală. Ea testează limitele dreptului internațional, ale responsabilității de a proteja și ale angajamentelor asumate de comunitatea internațională. Soarta a peste un milion de oameni, privați de cetățenie și de dreptul fundamental de a se întoarce acasă, rămâne un simbol al eșecului colectiv de a preveni genocidul și de a asigura responsabilizarea făptuitorilor. Este esențial ca presiunea internațională să continue, iar soluțiile durabile să fie găsite, nu doar pentru a rezolva o criză umanitară, ci pentru a restabili demnitatea unui popor întreg și pentru a preveni ca astfel de atrocități să se mai repete vreodată.
