Războiul de alegere declanșat de Statele Unite și Israel împotriva Iranului a sfărâmat irevocabil echilibrul geopolitic din Orientul Mijlociu. Pe măsură ce Washingtonul se află din ce în ce mai adânc prins într-o nouă viclenie mediteraneană, iar administrația președintelui Donald Trump pare să caute disperat o cale de ieșire diplomatică, statele de coastă ale Strâmtorii Hormuz dețin o oportunitate colectivă rară și prețioasă. Aceste națiuni pot oferi președintelui american o scară de coborâre elegantă, retragându-se din conflict printr-o inițiativă regională smart, care să le consolideze totodată rolul strategic în geopolitica mondială și în economia globală.
Alternativa la acest scenariu câștig-câștig este un conflict prelungit care, inevitabil, va conduce la impunerea unei noi ordini regionale exclusiv de către Tehran. Statele din Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) par, momentan, prinse într-o dilemă aparent imposibilă. Confruntarea directă cu Trump, mai ales în plin război, ar atrage costuri considerabile și reacții imprevizibile din partea unui lider din ce în ce mai imprevizibil. Pe de altă parte, incapacitatea lor de a evita asocierea, cel puțin pasivă, cu agresiunea împotriva Iranului îi transformă în ținte legitime conform doctrinei militare iraniene, care vizează explicit prevenirea repetării unor astfel de războaie în viitorul apropiat.
Această realitate dură scoate în evidență limitele vizibile ale protecției de securitate oferite de Statele Unite. Aceste limite, amplificate de ceea ce pare a fi o alianță istoric necondiționată cu Israelul, în care interesele israeliene prevalează tot mai des asupra intereselor americane în regiune, demonstrează că actualul status quo este fundamental nesustenabil. O nouă ordine va înlocui inevitabil actuala structură, întrucât condițiile pentru toate statele regionale se vor deteriora accelerat dacă conflictul continuă să escaladeze. Nu mai există niciun scenariu plauzibil în care Iranul rămâne o țintă, iar statele din Golf își continuă traiectoria obișnuită, așa cum s-a întâmplat în timpul războiului de 12 zile din iunie 2025.
Capacitatea Iranului de a sufoca traficul maritim cu drone în valoare de doar 20.000 de dolari, produse în subteran și lansabile de oriunde din țară, revelează o pârghie strategică imensă. Oficiali iranieni au transmis clar că această capacitate va fi utilizată pentru a forja o nouă ordine în Strâmtoarea Hormuz. Relațiile dintre Iran și statele din CCG au traversat suișuri și coborâșuri de la Revoluția Islamică din 1979. Timp îndelungat, aceste relații au fost definite de ostilitate, până când au suferit o transformare radicală și pozitivă în ultimii ani. Atacurile iraniene asupra infrastructurii militare și economice din statele din Golf, alături de expulzarea recentă a diplomaților iranieni din unele capitale ale Golfului, constituie, fără îndoială, un regres sever și o întoarcere la trecutul tensionat.
Cu toate acestea, această criză a demonstrat și un adevăr fundamental: securitatea este un bun colectiv. Războiul actual dovedește cum insecuritatea unei singure națiuni generează insecuritate pentru toate statele din regiune. O arhitectură de securitate construită pe cheltuiala unui vecin nu mai este viabilă în contextul geopolitic actual. Iranul a început deja să demoleze fosta ordine, dar noua ordine nu trebuie să fie exclusiv iraniană în designul său.
Pentru găsirea unei căi de progres, putem privi spre experiențele istorice europene de succes în atingerea unei ordini regionale durabile. De la Congresul de la Viena, care a stabilizat Europa după războaiele de agresiune ale lui Napoleon, până la integrarea economică, politică și de securitate graduală care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste borne istorice nu trebuie să servească drept șabloane directe, ci ca surse de inspirație pentru regiunea noastră. Strâmtoarea Hormuz suferă de o anomalie juridică semnificativă: rămâne una dintre puținele artere maritime critice de acest tip care nu beneficiază de un tratat internațional de reglementare dedicat. Spre deosebire de Turcia, al cărei control suveran și stabilitate regională sunt în parte ancorate în Convenția de la Montreux care reglementează Bosforul și Dardanele, Strâmtoarea Hormuz operează fără un cadru maritim codificat, ceea ce a făcut-o vulnerabilă în mod unic la impunerile marilor puteri de-a lungul istoriei. Războiul actual poate fi, prin urmare, înțeles, cel puțin parțial, ca un produs al acestui mediu nereglemat.
Convocarea unui „Congres pentru Hormuz" ar putea ajuta statele regionale să proiecteze colectiv o arhitectură de securitate robustă, să umple acest vid juridic și să asigure stabilitatea nu doar a regiunii noastre, ci și a economiei mondiale. Obiectivul ultim al unei astfel de platforme ar trebui să fie codificarea unui tratat formal care să formalizede statusul strâmtorii și să ofere certitudinea juridică absentă în prezent, sporind totodată greutatea strategică a statelor regionale în economia globală prin garantarea că gestionarea Strâmtorii Hormuz rămâne o prerogativă locală.
Pe termen scurt, acest cadru poate servi la redeschiderea strâmtorii, oferindu-i lui Trump o cale de ieșire din labirint, permițându-i să afirme că aliații săi regionali au contribuit la restabilirea navigației. Pe termen lung, acest cadru ar proteja statele din CCG de un protector dispus să sacrifice dreptul internațional și stabilitatea regională pentru binele aliatului său principal, Israel, un aliat pe care niciunul dintre noi nu îl va putea vreodată înlocui sau concura.
Viitorul Strâmtorii Hormuz aparține locuitorilor săi, nu marilor puteri care l-au exploatat și care în prezent îl destabilizează pentru a urmări interesele proprii sau pe cele ale Israelului. În timp ce o platformă multilaterală și un tratat formal reprezintă calea ideală spre stabilitate pe termen lung, este imperios necesar să recunoaștem că actualul război existențial lansat împotriva Iranului, un conflict facilitat de actualul status quo regional, a transformat emergența unei noi ordini într-o necesitate non-negociabilă pentru Tehran.
În cazul în care statele din CCG aleg să prioritizeze solicitările aliatilor lor occidentali în defavoarea integrării regionale, ceea ce probabil va prelungi și conflictul, infligând costuri tuturor părților implicate, Iranul va avansa fără îndoială spre forjarea acestei noi ordini în mod unilateral. Într-un astfel de scenariu, cadrul rezultat va fi tot o ordine impusă, născută din necesitate strategică și supraviețuire, nu din consens. În aceste condiții, terenul comun pentru o pace împărtășită, stabilitate regională și prosperitate colectivă ar fi considerabil diminuat.
Aceasta ar fi o oportunitate pierdută. Statele din CCG trebuie să decidă acum dacă doresc să fie arhitecții acestei noi ere regionale sau observatori pasivi ai istoriei care se scrie fără voia lor. Capacitatea lor de a acționa coordonat, de a transcende animozitățile trecute și de a imagina un viitor comun pentru Strâmtoarea Hormuz va determina nu doar soarta regiunii lor, ci și echilibrul de putere în întreaga lume. Alegerea aparține acestor națiuni, iar momentul de a acționa este acum, înainte ca circumstanțele să decidă în locul lor.
O nouă ordine regională pentru Strâmtoarea Hormuz: oportunitatea istorică a statelor din Golf
