Hamza știe că amânarea unei doze de insulină poate fi fatală. Diabetul de tip 1 necesită un tratament zilnic strict și o monitorizare continuă. În condiții de război și blocadă, gestionarea bolii s-a transformat într-o luptă zilnică de mare risc. Înainte de conflict, starea sa de sănătate era mult mai stabilă. Obținea insulina de la farmacii la prețuri cuprinse între 25 și 35 de șekeli (8,5-12 dolari) per stilou, uneori chiar mai puțin. „Am început să cunosc toate farmaciile, iar ele mă cunoșteau pe mine, pentru că tot timpul cumpăram stilouri de insulină”, povestește Hamza.
Dar totul s-a schimbat dramatic odată cu războiul și cu înăsprirea restricțiilor asupra intrării materialelor medicale. Prețul unui singur stilou de insulină a crescut la 75-100 de șekeli (25-34 de dolari), iar cum Hamza are nevoie de șase-șapte stilouri pe lună, a fost forțat să încerce să prelungească utilizarea fiecărui stilou cât mai mult posibil. Suferința pacienților cu diabet din Gaza se extinde la restricțiile privind intrarea medicamentelor prin punctele de trecere a frontierei, măsuri care au dus la o penurie severă de insulină, glucometre și benzi de testare. Hamza subliniază că această lipsă a creat o realitate medicală instabilă, în care, în unele cazuri, pe piață apar medicamente care au fost depozitate perioade îndelungate sau în condiții necorespunzătoare, ceea ce ridică semne de întrebare privind eficacitatea redusă sau calitatea incertă, din lipsă de alternative.
Acum un an, când blocada israeliană asupra intrării alimentelor a dus la foamete în nordul Gazei, Hamza a fost obligat să mănânce orice găsea. Dar pentru el, nu era vorba doar de a-și asigura nutriția necesară, ci și de a găsi echilibrul potrivit între insulina pe care o avea la dispoziție și mâncarea pe care o putea găsi. Dacă mânca mai mult fără doze suficiente de insulină, risca o hiperglicemie periculoasă. Dacă își reducea aportul alimentar de teamă să nu rămână fără insulină, putea suferi o hipoglicemie severă, potențial fatală. „Mi-era teamă pentru mine în timpul bombardamentelor din nordul Gazei”, spune Hamza. „Eram sub asediu. Dacă casa era bombardată, puteam supraviețui sub dărâmături, dar să mor din cauza glicemiei scăzute. Și dacă mâncam fără insulină, glicemia putea crește periculos. Trăiam între două temeri tot timpul.”
El adaugă că teama nu era doar legată de pierderea insulinei, ci și de pierderea glucometrelor și a benzilor de testare, de care depinde zilnic pentru a-și monitoriza starea. De fiecare dată când era forțat să evacueze, primul lucru pe care îl lua era „geanta de diabet”. Benzile de testare a glicemiei au fost insuficiente, limitând capacitatea lui Hamza de a-și monitoriza nivelul zahărului din sânge zilnic și forțându-l să se bazeze pe judecarea simptomelor fizice. Hamza notează că un glucometru costă între 250 și 300 de șekeli (85-120 de dolari), dar adevărata problemă constă în disponibilitatea benzilor de testare. Fără ele, dispozitivul devine inutil, forțând unii pacienți să cumpere în mod repetat dispozitive noi. Hamza estimează că peste 80% dintre pacienții cu diabet din unele zone nu își pot testa glicemia în mod regulat, ceea ce el descrie drept un „dezastru medical”, deoarece transformă tratamentul într-o ghicire zilnică.
Potrivit datelor Ministerului Sănătății din Gaza, între 70.000 și 80.000 de pacienți cu diabet din enclava palestiniană sunt în pericol din cauza penuriei severe de insulină și benzi de testare, la care se adaugă colapsul serviciilor de urmărire medicală și alimentația precară. Specialistul în endocrinologie și diabet, dr. Adli al-Ghouti, subliniază că aproximativ 2.500 de copii din Gaza trăiesc cu diabet de tip 1 și se află într-o stare de sănătate extrem de critică. Ca urmare a lipsei de insulină, a condițiilor necorespunzătoare de depozitare și a întreruperilor de curent, se desfășoară o adevărată criză. Al-Ghouti avertizează că deteriorarea calității insulinei, expirarea stocului disponibil în Gaza și depozitarea necorespunzătoare pot reduce eficacitatea, creând o falsă senzație de siguranță în timp ce nivelul glicemiei rămâne necontrolat, putând duce la complicații severe, cum ar fi cetoacidoza diabetică, o urgență medicală care pune viața în pericol. „Administrarea unei doze expirate de insulină poate provoca daune semnificative în interiorul corpului, dând în același timp o impresie temporară de ameliorare”, spune dr. al-Ghouti.
Diabetul nu mai este, așadar, o boală care poate fi gestionată ușor în Gaza. Între lipsa insulinei, lipsa instrumentelor de testare, prețurile în creștere și deteriorarea alimentației, chiar și cele mai simple aspecte ale tratamentului se transformă într-o luptă zilnică pentru supraviețuire. Situația este cu atât mai gravă cu cât sistemul medical din Gaza este aproape prăbușit după luni de bombardamente și asediu. Spitalele sunt supraaglomerate, personalul medical este epuizat, iar resursele sunt insuficiente. Pacienții cu diabet sunt nevoiți să facă față nu doar bolii, ci și traumei războiului, strămutării și pierderii celor dragi. Mulți dintre ei au fost nevoiți să fugă din casele lor, lăsând în urmă medicamentele și echipamentele necesare. Alții au rămas fără acces la apă potabilă și hrană adecvată, ceea ce agravează și mai mult starea de sănătate.
În acest context, comunitatea internațională este chemată să intervină de urgență pentru a asigura livrarea de insulină, glucometre și benzi de testare în Gaza. Fără o acțiune imediată, mii de vieți sunt în pericol. Organizațiile umanitare avertizează că blocada și restricțiile impuse de Israel încalcă dreptul la sănătate al populației civile, iar lipsa de medicamente esențiale echivalează cu o încălcare gravă a dreptului internațional umanitar. Povestea lui Hamza este doar una dintre miile de povești ale pacienților cu diabet din Gaza, care luptă zilnic nu doar cu boala, ci și cu un sistem medical prăbușit și cu un război care nu le oferă nicio șansă.
De ce este important:
Această criză scoate la lumină impactul devastator al războiului și al blocadei asupra celor mai vulnerabile categorii de pacienți. Lipsa de insulină și de echipamente de monitorizare nu este doar o problemă medicală, ci una de viață și de moarte. În plus, subliniază încălcarea sistematică a drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar, cerând comunității internaționale să acționeze urgent pentru a preveni o catastrofă umanitară și mai mare.
