Cetățenii Pakistanului, însă, nu se limită să aplaudă eforturile guvernamentale de pe scenă internațională. Ei observă cu atenție și cu o doza de sănătate skepticism dacă această nouă credibilitate diplomatică va se transforma în ameliorări tangibile în viața de zi cu zi: mai multe locuri de muncă, reducere a inflației, acces mai ușor la energie și medicamente, îmbunătățirea infrastructurii și o reducere a presiunii pe bugetele familiei. Într-o țară unde peste 40% din populație trăiește sub săraciă și unde chomajul tineretului depășește 15%, fiecare semn de progres economic este scrutinizat cu atenție.
Experții spune că Pakistanul are avantaje unice în această mediere: are relații istorice bune și cu Washington (prin cooperarea în lupta terorismului și ajutorul economic) și cu Teheran (prin legături culturale, religioase și comerciale, inclusiv un acord de gaz natural semnat în 2021, deși blocat de sancțiuni SUA). Islamabad a propus deja întâlniri neutrale pe teritoriul său, oferind să găzduiască ronde de negociări în orașe precum Islamabad sau Lahore, unde se pot evita provocările diplomatică care apar în locuri precum Geneva sau Viena.
Totuși, existența unui rol de mediator nu garantează succesul. SUA și Iran au interese adânc și contradictoire: Washington vrea să limiteze programul nuclear iranian și influența regională a Teheranului, iar Iranul cere încheierea sancțiunilor și recunoașterea dreptului său la autodeterminare. Pakistanul, deși neutral în aparență, are propriile sale vulnerabilități: o economie fragilă, dependență de ajutorul extern (în special de la China și Fondul Monetar Internațional), tensiuni interne între province și o presiune crescută de către armată pe deciziile de politică externă.
Însă, chiar și dacă medierea nu va duce la un acord plen, beneficiile pot fi indirecte. O reducere a tensiunilor în Golful Persic ar putea stabiliza prețurile petrolului, ceea ce ar reduce presiunea pe contul curent al Pakistanului — un factor cheie în criza de valută care a dus la devaluația rupiei și la creștera prețurilor produselor de bază. Mai mult, o atmosferă mai puțin agresivă în regiune ar putea atrage investiții străine în sectoare precum energia regenerabilă, agricultura și tehnologia informațiilor — domenii în care Pakistanul are potencial neexploatat.
Cetățenii, totuși, nu sunt naivi. Au văzut anteriori inițiative diplomatice pakistane — de la medierea în conflictul afghan la eforturile de a reduce tenziunile cu India — să nu producă rezultate durabile. De aceea, multe voci din societatea civilă, de la universități la sindicate, cer transparență: ce obiective concrete are Pakistanul în această mediere? Care sunt indicatorii de succes? Și, cel mai important, cum se va asigura că beneficiile nu vor rămâne doar în palatele de guvern, ci vor ajunge la oară, la fermier din Punjab sau la student din Karachi?
Concluzia este clară: Pakistanul nu joacă doar un rol de pacificator — joacă un rol de supraviețuire. Într-o lume în care izolarea economică și presiunile geopolitice sunt în creștere, capacitàa de a naviga între blocuri poate deveni un avantaj strategic. Dar pentru că această strategie să aibă sens, trebuie să fie acompaniată de reforme interne: combaterea corupției, investiții în educație și sănătate, și o politică economică care să pună nevoile cetățenilor în fața ambițiilor de prestigiu internațional.
