Adel a plătit pentru o subscripție la un serviciu local de televiziune care transmite meciurile, dar nu a putut strânge cei 200 de dolari necesari pentru o baterie de rezervă. Nici nu își permite voucherele de internet pentru a urmări meciurile pe telefon. În seara meciului de deschidere dintre Africa de Sud și Mexic, generatoarele bâzâiau în fundal, iar proiectorul a prins viață cu doar câteva minute înainte de fluierul de start. Curtea era întunecată, pardosită cu lespezi de piatră uzate. Doi bărbați mestecau qat – frunze stimulente larg consumate în Yemen – sprijinindu-se de blocuri de ciment. Alții stăteau întinși pe o platformă, derulând telefoanele. Căldura și umiditatea erau sufocante. „Mexicanii vor ataca până când vor marca un gol”, a prezis Adel, aruncând o privire pe telefonul său vechi, unde își notase observații pentru analizele pe care le face pentru televiziunea locală sau pe rețelele sociale. Previziunea s-a adeverit rapid. „Acum urmăresc meciurile cu ochii unui analist, nu ca un simplu fan. Sunt puțini spectatori aici, pentru că niciuna dintre echipe nu este foarte populară. Meciurile echipelor mari, precum Brazilia, sau ale echipelor arabe atrag de obicei mulțimi mult mai mari.”
În 1982, Cupa Mondială a fost găzduită de Spania, la doar câțiva ani după ce televiziunea a sosit pentru prima dată în Mukalla și în alte orașe din fosta Republica Populară Democrată Yemen (Yemenul de Sud). Adel avea 12 ani și își amintește clar unde se adunau el și alți fani pentru a urmări meciurile. „A fost ca o primă iubire gravată în memorie”, spune el zâmbind. „Deși eram doar un copil, încă îmi amintesc numele jucătorilor și stadioanele. Brazilia avea una dintre cele mai mari generații, cu staruri precum Zico, Falcão și Éder. Turneul a fost marcat de jocul dur al fundașilor italieni, mai ales Claudio Gentile, ale cărui tactici violente au rămas nepedepsite.” Adel stătea lipit de televizor alături de tatăl și frații săi. „Atmosfera era familială; iubeam sportul. Cei fără televizor se adunau la vecini.” La acea vreme, meciurile erau înregistrate în Aden, capitala Yemenului de Sud, apoi trimise pe casetă cu autobuzul la postul de televiziune din Mukalla, astfel că fanii vedeau partidele cu o zi întârziere. „Pentru că era primul turneu pe care oamenii îl vedeau la televizor, au fost profund impresionați și s-au bucurat de meciuri ca și cum ar fi fost în direct.”
În ianuarie 1986, mii de oameni au fost uciși și răniți în Aden, când au izbucnit lupte între facțiunile rivale ale Partidului Socialist aflat la guvernare. Luni mai târziu, în timp ce praful s-a așezat și soldații învinși au fugit în Yemenul de Nord, învingătorii au consolidat controlul asupra țării. În același an, Mexic a găzduit Cupa Mondială. Adel avea 16 ani și urmărea meciurile la același televizor, în aceeași cameră. „Eram în școala secundară și am urmărit meciurile cu o apreciere mai profundă a jocului, nu doar ca spectator. Acel turneu i-a aparținut lui Diego Maradona.”
Până în 1990, anul unificării Yemenului de Nord și de Sud, Mohsen era un fotbalist amator de 20 de ani, jucând pentru cluburi locale. Urmărind Cupa Mondială din Italia, studia tactici și abilități, pe care le replica în antrenamente și meciuri prin Sanaa, Aden, Hodeidah și Taiz. Dar luna de miere a unirii nu a durat. În 1994, a izbucnit războiul civil, iar pe măsură ce Cupa Mondială începea în Statele Unite, luptele au răspândit teama în orașele yemenite. „Aceasta a fost cea mai proastă Cupă Mondială pe care am văzut-o vreodată. A fost cel mai dificil turneu, pentru că oamenii erau îngrijorați de război și de ce va urma. Securitatea era instabilă, iar întreruperile frecvente de curent făceau și mai greu de urmărit meciurile. Vedeam un meci și pierdeam trei.”
Pe măsură ce Adel îmbătrânea, s-a întors la rolul de spectator. Yemenul a trecut printr-o perioadă mai liniștită după războiul civil din 1994, când președintele Ali Abdullah Saleh și forțele sale predominant nordice au ieșit învingătoare. A urmat o relativă stabilitate, iar turneele din 1998, 2002, 2006 și 2010 au fost ușor de urmărit pentru Adel. Dar apoi a venit Cupa Mondială din 2014 în Brazilia, chiar în momentul în care Yemenul aluneca mai adânc în instabilitate. Al-Qaeda în Peninsula Arabică (AQAP) a intensificat atacurile, iar rebelii houthi s-au extins dincolo de fortăreața lor nordică. „Țara intra într-o nouă criză politică și economică”, spune Adel.
Mukalla a evitat în mare parte luptele din oraș în cei 12 ani de război care au urmat – cu excepția conflictului de la sfârșitul anului 2025 dintre guvernul recunoscut internațional și Consiliul de Tranziție al Sudului separatist. Dar problemele economice și lipsa serviciilor îl împiedică pe Adel să își urmărească sportul preferat. În ciuda întreruperilor de curent, a presiunilor economice tot mai mari și a criticilor celor care consideră sportul un lux într-o țară lovită de crize, Adel rămâne hotărât să continue un ritual care l-a susținut mai bine de patru decenii. „Văd sportul ca pe o ușurare a greutăților”, spune el, mișcându-se pe bancă în timp ce lumina ecranului uriaș îi iluminează fața transpirată. „Oamenii întreabă de ce vorbim despre fotbal când sunt atâtea probleme. Ce vor de la noi – să ne sinucidem? Sportul ne oferă o scurtă evadare din toate greutățile din jur.”
De ce este important:
Povestea lui Adel Mohsen nu este doar despre un fan al fotbalului, ci despre reziliența umană în fața adversității. Într-o țară sfâșiată de război, unde electricitatea și combustibilul sunt luxuri, iar viața de zi cu zi este o luptă constantă, Cupa Mondială rămâne un simbol al normalității și al speranței. Această narațiune subliniază modul în care sportul poate oferi alinare și un sentiment de continuitate chiar și în cele mai întunecate momente. De asemenea, evidențiază impactul profund al conflictelor asupra vieții cotidiene a oamenilor obișnuiți, dincolo de statistici și știri. Înțelegerea acestor povești ne ajută să apreciem mai bine costurile umane ale războiului și puterea de a găsi bucurie în mijlocul suferinței.
