Pentru a înțelege această dinamică, am discutat cu Setareh Sadeqi, profesor asistent la Facultatea de Studii Mondiale a Universității din Teheran, care oferă o perspectivă academică asupra rolului emergent al Chinei. „China nu este doar un partener comercial pentru Iran, ci și un contrapunct strategic la hegemonia americană”, explică Sadeqi. „În ultimii ani, Beijingul a construit o rețea de relații economice și politice care îi permit să acționeze ca un facilitator, fără a-și asuma riscurile unui mediator tradițional.”
Conflictul dintre SUA și Iran are rădăcini adânci, de la retragerea americană din acordul nuclear (JCPOA) în 2018 până la sancțiunile economice devastatoare și atacurile cu drone asupra unor ținte strategice. În acest peisaj, China a rămas un aliat constant al Iranului, cumpărând țiței iranian în ciuda sancțiunilor și investind în infrastructură prin inițiativa „Belt and Road”. Această dependență reciprocă oferă Beijingului o pârghie unică: poate exercita presiuni economice asupra Teheranului, dar și asupra Washingtonului, prin amenințarea cu perturbarea lanțurilor de aprovizionare globale.
Un aspect esențial este blocada Strâmtorii Hormuz, o cale navigabilă prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial. Iranul a amenințat în repetate rânduri că va închide această strâmtoare ca răspuns la agresiunile americane, ceea ce ar provoca un șoc economic global. China, cel mai mare importator de petrol din lume, are un interes vital în menținerea liberei circulații prin Hormuz. „Beijingul nu poate permite un conflict deschis care să perturbe aprovizionarea cu energie”, subliniază Sadeqi. „De aceea, China va încerca să medieze indirect, poate prin propunerea unui pact de securitate energetică regională.”
În plus, China a demonstrat deja că poate juca un rol diplomatic în Orientul Mijlociu. În martie 2023, a facilitat reconcilierea dintre Arabia Saudită și Iran, două puteri regionale rivale. Acest succes a consolidat imaginea Beijingului ca un mediator neutru, capabil să aducă la masă părți aflate în conflict. „Dacă China reușește să repete această performanță în cazul războiului SUA-Iran, ar putea redefini echilibrul de putere global”, afirmă analistul.
Totuși, provocările sunt uriașe. Statele Unite văd China ca pe un competitor strategic, iar orice implicare chineză în negocieri ar putea fi percepută ca o încercare de a submina influența americană. De asemenea, Iranul are propriile sale interese, iar liderii de la Teheran nu sunt dispuși să facă concesii majore fără garanții solide. „China trebuie să echilibreze relațiile cu ambele părți, fără a părea că favorizează una dintre ele”, explică Sadeqi. „Este un joc de echilibristică diplomatică.”
Un alt factor important este poziția Rusiei, care are propriile sale legături cu Iranul și care ar putea vedea cu ochi răi o inițiativă chineză care să o marginalizeze. În plus, China nu are o tradiție de implicare militară în regiune, preferând să acționeze prin mijloace economice și diplomatice. În cazul unui conflict armat major, această abordare ar putea fi insuficientă.
În concluzie, China are potențialul de a contribui la încheierea războiului din Iran, dar nu ca un salvator unilateral. Mai degrabă, Beijingul poate acționa ca un catalizator, oferind stimulente economice și o platformă de dialog. Întrebarea rămâne dacă SUA și Iran sunt dispuse să accepte medierea chineză și dacă China își va asuma riscurile politice necesare. În timp ce încetarea focului actuală este fragilă, lumea privește cu atenție spre Beijing, sperând că puterea sa economică va fi folosită pentru pace, nu pentru profit.
