Nu este o exagerare să spunem că Israelul se află la un punct de ruptură. Anii recenți au fost dominați de o polarizare toxică, alimentată de reforma justiției propusă de Netanyahu, de protestele de masă care au paralizat străzile Tel Avivului și, nu în ultimul rând, de trauma neînvăluită a atacurilor din 7 octombrie și de războiul din Gaza. În acest context, alegerea lui Eisenkot – un om al instituțiilor, un general decorat, cunoscut pentru pragmatismul său militar și pentru o integritate personală rar întâlnită în politica israeliană contemporană – pare mai mult un semnal de alarmă trimis către clasele politice decât o soluție magică.
Cine este, de fapt, Gadi Eisenkot? Pentru israelienii obișnuiți, nu este un politician de carieră. Este generalul care a reformat armata, care a implementat doctrina "Dahiya" în al Doilea Război din Liban, dar care a avertizat, în ultimele ani, împotriva politicizării armatei. A intrat în politică alături de Benny Gantz, formând partidul "Unitatea Națională", devenind rapid conștiința morală a opoziției. Nu are carisma populistă a lui Netanyahu, nici instabilitatea ideologică a altor lideri. Are, în schimb, respectul transversal: de la coloniștii moderți până la electoratul arab, care îl văd ca pe un om capabil de dialog, nu doar de conflagrare.
Mandatul acordat de președinte Herzog nu este un cec deschis. Eisenkot are 28 de zile, cu posibilitatea de prelungire de încă 14, să convingă 61 de deputați să semneze pentru un guvern condus de el. Matematica parlamentară este, totuși, crudă. Blocul Netanyahu (Likud, sioniștii religioși, Shas, Judaísmo Unificat) deține o majoritate solidă de 64 de mandate. Pentru a forma guvern, Eisenkot ar trebui să spargă acest bloc – un scenariu aproape imposibil în condițiile actuale de loialitate ferică față de liderul Likud – sau să construiască o coaliție minoritară susținută din afară de partiide arabe (Ra'am sau Hadash-Ta'al), ceea ce ar fi un precedent istoric și un tabu spart pentru majoritatea sionistă.
Aici intervine analiza reală, depășind titlurile ziaristice. De ce a ales Herzog pe Eisenkot și nu pe Yair Lapid, liderul opoziției oficială, sau pe Benny Gantz, colegul său de partid? Răspunsul se află probabil în semnalizarea către internație și către societatea civilă israeliană că statul caută o ieșire din impasul ideologic prin competență și nu prin negocieri politicice. Herzog, un președinte cu un rol larg ceremonial dar cu o autoritate morală semnificativă, a vrut să pună pe masă un nume care să nu poată fi atacat pentru corupție (un spectru care umbră pe Netanyahu) sau pentru inexperiență. Eisenkot este, în esență, candidatul "stabilității" și al "statului de drept".
Totuși, calea către guvernare este minată. Dacă Eisenkot eșuează – și șansele sunt înguste –, mandatul revine la Knesset pentru o perioadă de 21 de zile în care orice deputat care strânge 61 de semnături poate forma guvern. Dacă nici acest lucru nu reușește, Israelul se îndreaptă spre a cincea alegere. Un scenariu de groază pentru o economie deja lovită de război, pentru o armată epuizată și pentru o populație care a pierdut încrederea în elita politică.
Pe plan internațional, administrația Biden urmărește cu respirație târâtoare. Washington a semnalat clar că dorește un partener capabil să ia decizii grele privind ziua de după Gaza, să accepte o autoritate palestiniană reformată și să oprească extinderea coloniilor în Cisjordanie. Netanyahu a demonstrat repetat că nu este acel partener. Eisenkot, prin backgroundul său militar și pragmatismul strategic, ar putea fi interlocutorul pe care Casa Albă îl așteaptă. Dar fără o majoritate parlamentară, orice ministru al Afacerilor Externe sau al Apărării al său ar negocia cu mâinile legate.
În străzile Tel Avivului, la protestele de sâmbătă seară care au devenit un ritual al democrației israeliene, reacția este una de speranță amestecată cu scepticism. "Vrem schimbare, nu doar un schimb de fațade", mi-a spus un manifestant, tânăr, veteran al războiului din Gaza, refuzând să fie fotografiat. "Eisenkot este un om bun. Dar dacă nu are majoritate, e doar un general fără armată." Aceasta este, poate, cea mai acerbă metaforă a situației: Israelul are nevoie de un comandant, dar sistemul politic îi oferă doar un mandat fragil.
Din perspectiva istorică, acest moment reamintește de crizele anilor '90, când președinții joau un rol decisiv în dezblocarea impaselor. Dar azi, fracturile sunt mai profunde. Nu este doar o divergenta privind teritoriile sau economie. Este o luptă pentru sufletul statului: între o viziune teocratică, naționalistă, imună la controlul judiciar, și una liberală, laică, pro-europeană. Eisenkot se află exact la intersecția lor, un sionist laic care slujește statul, nu o facțiune.
Concluzia este că mandatul lui Eisenkot este, mai degrabă, un test de realitate pentru sistemul politic israelian. Dacă partidele mici, oportuniste, de la Shas la Israel Beiteinu, vor înțelege că supraviețuirea statului depășește interesele sectoriale, poate va naște un guvern de unitate națională reală. Dacă nu, vom asista la un nou capitol al haosului, unde singurii câștigători sunt extremismul și instabilitatea. Președintele Herzog i-a dat lui Eisenkot o șansă. Acum, e vorba de viața sau de moartea democrației israeliene.
De ce este important:
Acest moment nu este doar o știre politică de rutină; este un test al viabilității democrației israeliene în fața unei crize existențiale. Mandatarea lui Gadi Eisenkot, un general respectat și un om al consensului, semnifică încercarea ultimă a instituțiilor de a evita un colaps guvernamental sau o nouă alegere destabilizatoare. Pentru România și UE, stabilitatea Israelului este crucială pentru securitatea regională, pentru managementul crizei umanitare din Gaza și pentru conținerea influenței iraniene. Dacă Eisenkot reușește să formeze un guvern de largă bază, se deschide fereastra pentru o diplomată pragmată și pentru reforme interne necesare. Dacă eșuează, riscul unui stat paralizat, incapabil să ia decizii strategice, devine realitate imediată, cu impact direct pe siguranța globală și pe piețele energetice.
