Cindy McCain, directorul executiv al PAM, nu a mângâiat cuvintele. "Ne vrem să fim clar: nu avem banii", a declarat ea, punând punct pe o poveste pe care comunitatea internațională o povestește de ani de zile – că umanitarismul se face cu intenții bune, nu cu dolari. Realitatea este că, fără o injectie urgență de fonduri, programul pentru Gaza – cel mai mare operațiune umanitară din istoria agenției – va intra într-o spirală de reducere ireversibilă încă din luna viitoare.
Cifrele, de obicei abstracte în rapoartele ONU, devin aici destine individuale. În Cisjordanie, reducerea la jumătate a raționamentelor înseamnă că o familie de șase persoane, care primea vreo 150 de lei echivalent în voucheruri lunare pentru hârtie, ulei, zahăr și făină, va primi acum jumătate. Ce fac ei cu cealaltă jumătate? Împrumută de la vecini? Mănâncă o singură dată pe zi? Vinde ultimul animal de gospodărie? Aceste nu sunt scenarii ipotetice; sunt conversațiile de la masă din Jenin, Tulkarem sau Hebron, unde unificatul israelian, violența coloniștilor și colapsul economic al Autorității Palestiniene au transformat supraviețuirea într-un luptă zilnică.
Contextul este crucial, deși adesea ignorat în titlurile scurte. Cisjordania nu este doar "teritoriu ocupat" în vocabularul juridic internațional; este o economie asfixiată. Restricțiile de mișcare, pointurile de control, zidul de separare și expanziunea continuă a coloniilor au distrus agricultura locală și comerțul mic. Oamenii nu au pierdut locurile de muncă pentru că economia a încetinit, ci pentru că accesul la ele a fost tăiat fizic. PAM nu era un „plus”, era diferența dintre o supă caldă și somnul cu stomacul gol pentru copii.
Și totuși, criza de fonduri nu a izbucnit ieri. Agențiile ONU strigă de ani de zile că modelul de finanțare – voluntar, imprevizibil, politicizat – este spart. Donatorii tradiționali (SUA, UE, Germania, statele Golfului) au redirecționat resursele către Ucraina, Sudan, Haiti, criza climatică, migrația. Atenția publică este un resursă finită, iar Gaza și Cisjordania au intrat în zona periculoasă a „crizei cronice” – acele urgențe care nu mai fac știri de prima pagină, dar care ucid lent, zilnic, prin malnutriție, boli prevenibile și disperare.
Paradoxal, reducerea ajutorului vine într-un moment în care nevoile explodă. Banca Mondială a avertizat recent că economia palestiniană se află în „cadere liberă", cu un PIB care s-a contractat cu peste 6% în 2023 și o rată de șomaj care a dublat. Autoritatea Palestiniană, principalul angajator, nu a putut plăti salariile integrale pentru funcționari publici de luni. În acest vid, asistența umanitară nu este o siguranță socială; este singura siguranță.
Pentru Gaza, ecuația este chiar mai terifiantă. 1,5 milioane de oameni – aproape două treimi din populație – depind de PAM. Nu vorbim de „beneficiari” în sensul birocratic, ci de o populație deplasată, traumatizată, locuind în corturi înundate sau clădiri bombardate, fără acces la apă curată, electricitate sau sistem medical funcțional. Tăierea hranei aici nu înseamnă foamete; înseamnă famă. Înseamnă că mamele vor da ultima linguriță copiilor și ele vor rămâne goale. Înseamnă că bolile infecțioase, deja la pragul epidemiei din cauza igienei precare, vor găsi o gazdă imunodeprimită de foame.
Comunitatea internațională reacționează, ca de obicei, cu declarații de „îngrijorare profundă” și promisiuni de „susținere continuă”. Dar banii – banii reali, lichizi, transferabili azi – nu vin. SUA, cel mai mare donator istoric, are propriile sale blocaje congressionale. Statele arabe bogate au promis sume mari la conferințe, dar depozitele sunt adesea întârziate sau condiționate. Uniunea Europeană, împărțită politic, luptă să mențină un flux constant.
Există și o dimensiune morală pe care nu o putem evita. Când tăiem hrana pentru o populație civilă sub ocupație, nu facem o ajustare bugetară; facem o alegere politică. Alegem că viața unui copil din Nablus sau Khan Younis value mai puțin decât stabilitatea bugetară a unui donator. Alegem că legea internațională umanitară – care obligă puterea ocupantă să asigure bunăstarea populației civile – este opțională când prețul devine prea mare.
PAM face ce poate cu ce are. Reorganizează, prioritizează cele mai vulnerabile (copiii sub 5 ani, femeile însărcinate și nutrice, vârstnici, persoane cu dizabilități), încearcă să cumpere local pentru a susține piețele palestiniene colapsate. Dar nu se poate face „mai mult cu mai puțin” la infinit. La un moment dat, „mai puțin” devine „deloc”.
Soluția nu este umanitară. Umanitarismul este un pansament pe o rană deschisă de o justiție negată. Soluția este politică: sfârșitul ocupației, starea palestiniană independentă și viabilă, o economie care să respire. Până atunci, însă, avem obligația – legală, morală, umană – să nu lăsăm pansamentul să curgă sânge.
Următoarele săptămâni vor decide dacă 1,5 milioane de gazaoui și sute de mii de locuitori ai Cisjordaniei vor primi pâinea de mâine. Nu este o metaforă. Este o factură care trebuie plătită azi. Și dacă lumea alege să nu o plătească, trebuie să știm că nu este o eroare administrativă. Este o hotărâre.
De ce este important:
Această reducere a asistenței alimentare nu este un simplu ajustare bugetară a unei agenții ONU, ci un moment de ruptură care dezvăluie eșecul sistemului internațional de a proteja populațiile civile în zonele de conflict prelungit. Tăierea raționamentelor în Cisjordanie și amenințarea colapsului programului din Gaza au consecințe imediate: malnutriție acută la copii, creșterea bolilor infecțioase, radicalizarea disperării și destabilizarea ulterioară a regiunii. Este un test moral pentru donatorii globali și o dovadă că „drepturile omului” rămân pe hârtie în absența voinței politice și a resurselor financiare necesare pentru a le apăra. Ignorarea acestei crize nu va face-o să dispară – va face doar ca costul, măsurat în vieți umane și instabilitate viitoară, să fie exponențial mai mare.
