O realitate tehnologică ireversibilă
Când marile puteri și Iranul au ciocnit paharele la Viena în 2015, speranța era că programul nuclear al Teheranului va fi „înghețat” într-o stare care să nu permită fabricarea unei bombe. Însă, după retragerea SUA sub administrația Trump și reluarea activităților de îmbogățire de către Iran, „duhul a ieșit din lampă”. Grossi subliniază un punct critic pe care mulți politicieni preferă să-l ignore: cunoașterea nu poate fi ștearsă cu buretele.
În ultimii ani, Iranul nu doar că a acumulat stocuri masive de uraniu îmbogățit la niveluri alarmante (60%, un prag tehnic foarte apropiat de cel militar de 90%), dar a și perfecționat centrifuge de ultimă generație. Aceste mașinării sunt mult mai rapide și mai eficiente decât cele permise prin acordul inițial. Chiar dacă, printr-un miracol diplomatic, s-ar reveni la termenii din 2015, Iranul deține acum un „know-how” pe care nu l-a avut atunci. Oamenii de știință iranieni au învățat cum să gestioneze cicluri de combustibil complexe, iar această experiență transformă orice viitor acord într-o ecuație cu mult mai multe necunoscute.
Umbra conflictelor regionale
Declarațiile lui Grossi nu vin într-un vid. Ele sunt strâns legate de contextul sângeros din Orientul Mijlociu. Războiul dintre Israel și Hamas, tensiunile de la granița cu Libanul și schimburile directe de lovituri dintre Israel și Iran au rescris regulile jocului. În acest climat de ostilitate extremă, programul nuclear nu mai este doar o monedă de schimb pentru ridicarea sancțiunilor economice, ci a devenit pilonul central al strategiei de supraviețuire și descurajare a regimului de la Teheran.
Grossi avertizează că orice nou acord trebuie să țină cont de aceste „realități de astăzi”. Nu mai putem vorbi despre programul nuclear iranian fără a discuta despre arsenalul de rachete balistice sau despre influența milițiilor pro-iraniene din regiune. Pentru Israel, orice concesie făcută Iranului este privită ca o amenințare existențială, iar acest lucru pune o presiune imensă pe umerii diplomaților de la Viena și Washington.
Diplomația pe marginea prăpastiei
Rolul lui Rafael Grossi este unul ingrat. El trebuie să navigheze între cerințele tehnice riguroase ale inspecțiilor AIEA și jocurile politice de culise. Mesajul său este clar: comunitatea internațională trebuie să înceteze să mai privească în oglinda retrovizoare. Nostalgia pentru acordul din 2015 este contraproductivă. Avem nevoie de un „JCPOA 2.0” sau, mai degrabă, de un cadru complet nou, care să fie mult mai intruziv și mai adaptat capacităților actuale ale Iranului.
Problema majoră rămâne încrederea. Iranul a restricționat accesul inspectorilor AIEA în mai multe rânduri, a dezactivat camere de supraveghere și a lăsat întrebări fără răspuns despre urmele de uraniu găsite în situri nedeclarate. În acest context, cum poți construi un nou acord pe o fundație de suspiciune reciprocă? Grossi sugerează că viitorul document va trebui să fie mult mai robust în ceea ce privește verificarea, oferind garanții că nicio activitate clandestină nu poate trece neobservată.
Factorul politic: Washington și Teheran
Pe lângă obstacolele tehnice, există și zidurile politice. În Statele Unite, subiectul Iranului este unul profund diviziv. Cu alegerile la orizont, nicio administrație nu vrea să pară „slabă” în fața Teheranului. De cealaltă parte, în Iran, facțiunile dure din cadrul regimului consideră că orice deschidere către Occident este o trădare, mai ales după ce SUA au abandonat unilateral acordul precedent.
Totuși, izolarea economică a Iranului și riscul unui conflict militar pe scară largă ar putea forța ambele părți să revină la masa negocierilor. Dar, așa cum spune Grossi, masa va arăta diferit. Nu va mai fi vorba doar despre numărul de centrifuge, ci despre o reconfigurare totală a securității în Orientul Mijlociu.
Concluzii de la vârful AIEA
Rafael Grossi nu este un pesimist, ci un realist. Prin declarațiile sale, el încearcă să pregătească terenul pentru o negociere dură, dar necesară. El înțelege că timpul nu este de partea diplomației. Cu cât Iranul avansează mai mult în cercetarea nucleară, cu atât „fereastra de oportunitate” pentru o soluție pașnică se îngustează.
Lumea trebuie să accepte că vechiul acord a murit și că încercările de a-l resuscita în forma sa originală sunt sortite eșecului. Provocarea deceniului va fi crearea unui sistem de control care să poată ține în frâu o putere regională ce deține deja tehnologia necesară pentru a deveni un stat nuclear în câteva săptămâni, dacă decide acest lucru.
De ce este important:
Importanța acestui subiect rezidă în faptul că ne aflăm într-un punct de cotitură pentru ordinea mondială și neproliferarea nucleară. Dacă diplomația eșuează și Iranul obține arma atomică, vom asista la o cursă a înarmării fără precedent în Orientul Mijlociu, unde țări precum Arabia Saudită sau Turcia ar putea simți nevoia să își dezvolte propriile capacități nucleare. Mai mult, declarațiile lui Grossi subliniază că tratatele internaționale nu sunt statice; ele trebuie să evolueze odată cu tehnologia. Eșecul în a adapta controlul nuclear la realitățile anului 2024 ar putea însemna acceptarea tacită a unui nou membru în clubul nuclear, fapt ce ar schimba iremediabil echilibrul de putere global și ar crește exponențial riscul unui conflict nuclear devastator.
