De la 7 octombrie 2023, Israel nu a cunoscut o singură zi de pace. Gaza, Libanul, Siria, Cisjordania, Iranul, Houthii din Yemen, milicii shiite din Irak – fronturile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Armata israeliană (IDF) este întinsă pe un arc de cerc de kilometri, implicată într-o "război pe multiple fronturi" care a epuizat nu doar muniția și echipamentele, ci și rezervele financiare ale statului. Șeful Marelui Stat Major, generalul Eyal Zamir, a lansat un avertisment sinistroasă: luptăm cu "trezoruri goale".
Cifrele sunt stârnitoare. Guvernul a încercat să injecționeze încă 15 miliarde de șekeli (aproximativ 5 miliarde de dolari) în bugetul apărării, ducând alocarea pentru 2026 la un record istoric de 184 miliarde șekeli (60,8 miliarde dolari). Doar anul primul al războiului din Gaza a costat mai mult: 188 miliarde șekeli. Aproape o treime din bugetul total al statului ar putea merge către militarizare. Pentru o economie de mărimea Israelului, aceasta nu este o linie bugetară – este o rană deschisă.
Yossi Mekelberg, senior fellow la Chatham House, o spune clar, fără diplomatice: "Totul costă bani. Singurul lor mod de operare este forța militară, așa cum am văzut în Liban, Siria, Gaza și Iran, dar pare că nu vorbesc niciodată despre plată". Hardware-ul, muniția, soldații, pensiile invalizilor de război – totul are un preț. Și factura ajunge pe masa lui Bezalel Smotrich, ministrul Finanțelor.
Aici intervine ironia politică supremă. Smotrich, lider al Partidului Sionist Religios de extremă dreapta, se află într-o capcană imposibilă. Electoratul său – naționaliști radicali, coloniști din Cisjordanie – cere mai multe bani pentru armată și pentru ocupare. Dar funcția sa de ministru al Finanțelor îi impune să plătească nota. Dacă refuză, riscă să piardă bază electorală. Dacă acceptă, bancrotează țara. Unicul său plan de evadare, susține profesorul Michael Ben-Gad de la City St George's, Universitatea din Londra, este să plătească acum și să ridice impozitele după alegeri. Sau să plătească acum și să critiqueze ulterior noul guvern pentru că face exact același lucru. Este un joc pervers de "bate și alergă" jucat cu viitorul economic al națiunii.
Ministerul Finanțelor, din partea sa, nu rămâne dator. Funcționarii superiori resping afirmația armatei că se află "pe marginea prăpastiei". Îi acuză pe generali că folosesc chantajul securității pentru a obține cecuri în alb. De asemenea, indică o realitate inconfortabilă: majoritatea funcționarilor din Ministerul Finanțelor au familie în armată sau au slujit ei înșși. Nu sunt pacifisti, sunt contabili. Și contabilii știu că numerele nu mint.
Dar armata nu blufă. Briefing-urile interne, scurse în presa israeliană (notabil YNet), descriu un scenariu de groază: reducerea drastică a forțelor de rezervă în Comanda Nordului și a Comanda Sudului, menținerea Diviziei Cisjordaniei la niveluri actuale deși tensiunile explodă după pogromele coloniștilor împotriva palestinienilor, tăierea operațiunilor de informații – inima bateră a securității naționale – care se bazează pe tehnologii scumpe. Totul pentru a economisi șekeli acum, riscând să plătești cu viațe mai târziu.
Analistul politic israelian Nimrod Flaschenberg descrie o "lege a naturii" locală: în fiecare an, armata cere mai mulți bani, iar Ministerul Finanțelor taie 1-2% din bugetele tuturor celelalte ministere pentru a plăti. Dar acum, doctrina militară s-a schimbat fundamental. Armata nu mai doborâște doar inamicul și se retrage; construiește linii de front pe teritoriul inamic, creează "zone moarte" (dead zones) și le ocupă permanent. Aceasta nu este o operațiune, este o prezență permanentă. Și o prezență permanentă necesită o logistici permanentă: muniție, piese de schimb, antrenament continuu, soldați.
"Dacă aceasta este noua doctrină, atunci va fi una scumpă", avertizează Flaschenberg. Și cel mai îngrijorător: niciunul din favoriți pentru alegerile din octombrie nu pune sub semnul întrebării înțelegerea acestei doctrini. Toți sunt de acord cu construirea capacității. Dezacordul este doar despre cum este deployată.
În Cisjordania, haosul atinge pragul critic. Armata anunță o deployare la scară largă pentru a opri violența coloniștilor – o violență pe care mulți din guvern, Smotrich inclusiv, sunt acuzați că o încurajează implicit sau explicit. Este un cerc vicios: statul plătește armata să oprească violența pe care statul o toleră sau susține. Miliarde de dolari sunt cheltuite pentru a reumple stocurile de muniție epuizate în conflictele cu Iranul și vecinii, pregătind următorul tur de luptă.
Ben-Gad face o comparație dură: "Departamentele în dificultate vină adesea Ministerul Finanțelor pentru propriile probleme, la fel cum guvernele țărilor în curs de dezvoltare vină uneori FMI-ul". Dar, adaugă el, Ministerul Finanțelor va asigura finanțarea armatei. Nu din patriotism, ci din realpolitik: nimeni nu vrea să fie văzut ca cel care s-a opus armatei pe eve de alegeri.
De ce este important:
Această confruntare nu este o simplă dispută bugetară. Este un test de realitate pentru modelul de securitate al Israelului. O economie nu poate susține pe termen lung o militarizare care consumă aproape o treime din PIB-ul bugetar fără să colapseze serviciile publice (sănătate, educație, infrastructură) sau să explodeze datoría publică și inflația. Criza evidențiază o fractură fundamentală: o elite politică capturată de interese sectare (coloniști, extremiști religioși) care împinge pentru o expansiune militară permanentă, și o burocrație economică care vede abisul fiscal. Rezolvarea acestui conflict va dicta nu doar bugetul anului viitor, ci dacă Israelul poate rămâne o democrazie funcțională cu o economie viabilă, sau dacă devine un "stat-garnizoană" permanent mobilizat, îngreuat de costurile propriei securități. Alegerea dintre "canonă și untdelemn" nu a fost niciodată mai ascuțită – și factura va fi plătită de generația viitoare.
