Abu Haseira, în vârstă de 33 de ani, a fost salvamar pe această coastă timp de 15 ani. Înainte de război, avea propriul fluier, dar acela este acum îngropat sub dărâmăturile casei sale. În august 2024, un atac israelian a distrus locuința, omorându-i soția, trei dintre copii, tatăl și alți membri ai familiei. El se afla acasă, la doar jumătate de oră după ce își terminase tura pe plajă. A supraviețuit, dar viața lui s-a schimbat ireversibil. Totuși, se întoarce în fiecare zi pe nisip, pentru că, spune el, „a salva o viață este o mare onoare și îmi dă liniște. Când salvez pe cineva, simt că mă salvez pe mine însumi.”
Plaja este unul dintre puținele locuri din Gaza unde palestinienii mai pot simți un strop de normalitate. Într-un teritoriu devastat de războiul genocidar al Israelului, oamenii vin aici să scape de căldură, de strămutare și de presiunea zilnică. Pentru câteva ore, copiii se joacă în apă, iar adulții stau la soare, prefăcându-se că lumea nu se prăbușește în jurul lor. Dar această iluzie de siguranță este fragilă, iar salvamarii sunt cei care o mențin în viață, cu mijloace tot mai precare.
Ibrahim Shamlakh, șeful departamentului de salvare marină din cadrul municipalității Gaza, explică faptul că în prezent aproximativ 120 de salvamari lucrează pe plajele aflate în administrarea municipalității. Înainte de război, erau aproape 140. Shamlakh, care activează în domeniu de aproximativ 27 de ani, spune că echipa a încercat să își consolideze prezența în această vară, chiar dacă a pierdut o mare parte din infrastructură și echipamente. „Anul acesta am desfășurat mai mulți salvamari și am întărit zonele aglomerate. Ne-am organizat echipele mai bine, cu resursele disponibile”, afirmă el.
Înainte de război, coasta avea o rețea de turnuri de observație înalte, amplasate la fiecare 200 de metri. Fiecare turn avea aproximativ 3,3 metri înălțime și era dotat cu sisteme audio, echipamente de comunicație și materiale de salvare. Acum, salvamarii lucrează din corturi la nivelul solului sau din structuri improvizate, ceea ce le reduce drastic câmpul vizual. „Dacă cineva stă în fața noastră în cort, ne blochează vederea. Cortul de la sol nu ne oferă aproape deloc vizibilitate”, explică Shamlakh. Bărcile care îi ajutau să intervină în caz de urgență în larg au fost și ele distruse.
În aceste condiții, salvamarii se bazează aproape exclusiv pe ochi, voce și gesturi. Bilal Bakar, în vârstă de 33 de ani, lucrează ca salvamar de 15 ani. Ajunge pe plajă devreme și petrece ore întregi urmărind înotătorii sub soarele arzător. Spune că este dificil să își facă treaba corect fără echipamentul pe care departamentul îl avea odată. „Oamenii abia ne aud. Strigăm, suflăm în fluiere, dar ei tot nu ne aud”, mărturisește el. Salvamarii folosesc steaguri pentru a delimita zonele sigure de cele periculoase. „Punem steaguri roșii, dar unii oameni insistă să înoate acolo. Încercăm să îi protejăm, să avem grijă de siguranța lor.”
Anul acesta, municipalitatea a reușit să obțină aproximativ 50 de fluiere, dar Shamlakh spune că acestea sunt mult mai scumpe decât înainte de război, la fel ca aproape totul în Gaza, din cauza restricțiilor de import impuse de Israel. „Fluierul costa 25 de șekeli (8 dolari) înainte de război. Astăzi costă 100 de șekeli (34 de dolari).” Colacii de salvare sunt, de asemenea, o raritate. În mod ideal, fiecare salvamar ar trebui să aibă unul la fiecare intervenție, dar echipele trebuie adesea să răspundă fără echipament suficient. „Dacă patru-cinci oameni încep să se înece în același timp, nu avem destui colaci pentru toți. Ne bazăm pe noi înșine și pe puterea tinerilor să îi aducem înapoi”, spune Bakar.
La efortul fizic se adaugă incertitudinea financiară. Bakar spune că salvamarii primesc aproximativ 25 de șekeli pentru o tură de șase ore, dar plățile sunt neregulate. Echipa a lucrat odată 75 de zile fără să fie plătită. „Am trei copii, împreună cu soția mea suntem cinci. Toți tinerii se luptă. Nu există bani, nu există salarii regulate.” Mulți dintre salvamari sunt pescari care nu mai pot ieși pe mare, așa că salvamarul a rămas una dintre puținele modalități de a câștiga un ban.
În ciuda lipsurilor, salvamarii își prelungesc programul de lucru. Shamlakh spune că unii, inclusiv el, vin înainte de începerea turelor oficiale pentru a acoperi primele ore ale dimineții. „Mergem voluntar între 6 și 8 dimineața. Acoperim acea perioadă ca să nu avem incidente de înec.” Pentru Abu Haseira, motivația depășește banii. Chiar și atunci când nu este oficial de serviciu, continuă să privească apa. După 15 ani pe coastă, el și colegii săi se întorc în fiecare vară, trecând responsabilitatea de la o generație la alta. „În fiecare an ne întreabă dacă suntem gata să ne întoarcem la muncă. Le spunem: da, suntem gata.”
În spatele acestor cuvinte se află o realitate cutremurătoare. Războiul a transformat viața de zi cu zi a palestinienilor într-o luptă continuă pentru supraviețuire, iar plaja a devenit un refugiu fragil. Salvamarii nu sunt doar simpli angajați ai municipalității; ei sunt ultima linie de apărare între viață și moarte într-un loc unde moartea pândește de pretutindeni. Fiecare fluier, fiecare strigăt, fiecare gest al lor este un act de rezistență, o dovadă că, în ciuda tuturor, oamenii încă încearcă să se protejeze unii pe alții.
De ce este important:
Această relatare arată impactul devastator al războiului asupra infrastructurii civile din Gaza, inclusiv asupra serviciilor de salvare pe plaje. În timp ce comunitatea internațională discută despre încetarea focului și ajutoare umanitare, salvamarii din Gaza își riscă viața pentru a-i salva pe alții, fără echipament de bază. Povestea lor subliniază nevoia urgentă de a permite intrarea materialelor de salvare și de a proteja civilii, inclusiv pe cei care încearcă să îi salveze pe alții. Este un memento dureros că, în mijlocul tragediei, demnitatea umană și solidaritatea persistă, dar au nevoie de sprijin real, nu doar de vorbe.
