Vestea nu a venit ca un fulger pe cer senin. De luni de zile, oficiali de la Bagdad și Washington negociaseră în tăcere termenii unei retrageri treptate, iar comandanții militari americani își făcuseră deja calculele pentru o ieșire onorabilă. Dar momentul are o greutate simbolică greu de ignorat. Este sfârșitul unei ere în care steagul american a fluturat deasupra bazelor din deșertul irakian, iar dronele și convoaiele blindate au devenit parte din peisajul cotidian al unei țări frământate.
Când tancurile americane au intrat în Bagdad în aprilie 2003, puțini ar fi crezut că vor rămâne atât de mult. Războiul urma să fie scurt, victoria rapidă, iar Irakul urma să fie transformat într-un model de democrație în Orientul Mijlociu. Realitatea a fost cu totul alta. Insurgența sunnită, violențele sectare dintre șiiți și sunniți, ascensiunea Al-Qaida în Mesopotamia și mai târziu a Statului Islamic au transformat Irakul într-un câmp de luptă care a consumat mii de vieți americane și sute de mii de vieți irakiene. Costurile războiului depășesc două trilioane de dolari, iar rănile rămân deschise în ambele societăți.
Retragerea din 2011, ordonată de președintele Barack Obama, părea atunci un punct final. Dar Statul Islamic avea să profite de vidul de putere, iar în 2014, luptătorii săi înainteau spre Mosul și Tikrit, determinându-l pe Obama să trimită din nou trupe americane, de data aceasta ca instructori și consilieri. A fost un război al umbrelor, purtat de forțe speciale, piloți de drone și consilieri militari, departe de camerele de luat vederi. Acum, acest capitol se închide și el.
Dar ce lasă în urmă America? O țară încă fragilă, cu instituții slabe, corupție endemică și miliții pro-iraniene care controlează mari părți din economie și politică. Guvernul de la Bagdad, condus de premierul Mohammed Shia al-Sudani, se confruntă cu o datorie externă uriașă, cu o populație tânără și furioasă și cu presiuni tot mai mari din partea Teheranului. Iranul, care a fost unul dintre marii câștigători ai războiului din 2003, își consolidează influența în Irak prin intermediul milițiilor șiite și al partidelor politice afiliate.
Pentagonul susține că retragerea nu înseamnă abandon. Vor rămâne în Irak câteva sute de militari pentru protecția ambasadei și pentru cooperare antiteroristă, iar relațiile militare dintre cele două țări vor continua sub o formă nouă, mai discretă. Dar pentru mulți irakieni, plecarea trupelor americane este un moment de eliberare și, în același timp, o sursă de anxietate. Fără prezența americană, cine va ține în frâu milițiile? Cine va garanta că Statul Islamic nu va renaște din cenușă?
Analiștii militari avertizează că retragerea ar putea crea un vid de securitate similar celui din 2011, când Statul Islamic a profitat de haosul din Siria și Irak pentru a-și proclama califatul. De data aceasta, însă, situația este diferită. Forțele de securitate irakiene sunt mai bine pregătite, iar coaliția internațională anti-Stat Islamic va continua să opereze din umbră. Totuși, fără parașuta americană, Bagdadul va trebui să navigheze singur printre interesele contradictorii ale Teheranului, Ankara și Riadului.
Pentru Washington, retragerea din Irak face parte dintr-o strategie mai amplă de reorientare către China și Indo-Pacific. După două decenii de războaie în Orientul Mijlociu, administrația Biden încearcă să reducă amprenta militară americană în regiune și să se concentreze pe competiția cu Beijingul. Dar istoria ne învață că retragerile din Irak nu sunt niciodată definitive. În 2011, Obama a declarat că războiul s-a încheiat. Trei ani mai târziu, avioanele americane bombardau din nou pozițiile Statului Islamic.
Rămâne de văzut dacă de data aceasta va fi altfel. Cert este că, după două decenii, două războaie și mii de morți, America părăsește Irakul cu un gust amar. Războiul din Irak a divizat America, a slăbit credibilitatea sa internațională și a lăsat în urmă o țară încă în căutarea stabilității. Pentru irakieni, moștenirea este și mai complexă: libertate câștigată cu prețul haosului, democrație fragilă și o suveranitate mereu contestată de puterile regionale.
În timp ce ultimele convoaie militare americane se pregătesc să traverseze granița spre Kuweit, în Bagdad se aud deja voci care cer ca această zi să fie declarată sărbătoare națională. Alții, dimpotrivă, privesc cu îngrijorare spre viitor. Pentru ei, plecarea americanilor nu este o victorie, ci începutul unei noi incertitudini. Iar istoria recentă a Irakului ne-a învățat că incertitudinea, în această parte a lumii, este cea mai sigură certitudine.
De ce este important:
Retragerea trupelor americane din Irak marchează sfârșitul unei ere care a definit politica externă a Statelor Unite timp de două decenii. Este un moment de cotitură care ridică întrebări fundamentale despre viitorul securității regionale, despre influența Iranului în Orientul Mijlociu și despre capacitatea Irakului de a-și gestiona singur destinele. De asemenea, retragerea reflectă schimbarea priorităților strategice ale Washingtonului, care se îndreaptă tot mai mult spre competiția cu China. Pentru Europa și pentru restul lumii, această retragere este un semnal că ordinea globală se reconfigurează, iar puterile regionale își vor asuma roluri tot mai mari. În cele din urmă, soarta Irakului post-american va fi un test crucial pentru viitorul intervenționismului occidental și pentru echilibrul de putere din Golf.
