Au trecut opt decenii de la sinuciderea lui Adolf Hitler în buncărul său, însă fascinația noastră pentru era nazistă pare să fie nemuritoare. Am citit și am văzut atâtea reprezentări diferite ale aberațiilor naziste, încât rămân mereu surprins când cineva reușește să ofere o perspectivă cu adevărat nouă asupra acelor evenimente cumplite. Istoricul Ian Buruma reușește această performanță în cartea sa "Stay Alive: Berlin, 1939-1945" (Rămâi în Viață: Berlin, 1939-1945), o nouă lucrare despre traiul într-o țară în care nu ai niciun control asupra a ceea ce se întâmplă.
Inspirat de experiența tatălui său olandez, Leo, care a fost forțat să muncească într-o fabrică la Berlin, Buruma folosește jurnale, memorii și câteva interviuri personale pentru a explora cum se simțea să fii prins în Berlin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Mărturiile pe care le adună provindin de la martori care, evident, au murit între timp, oferind o fereastră rară spre viața de zi cu zi a germanului obișnuit în timpul celui mai întunecat episod din istoria Europei moderne.
Autorul țese împreună o cronică care urmărește berlinezii de la zilele triumfale când Germania mătura Polonia și viața cotidiană părea aproape "normală" (evident, exceptând populația evreiască, care era deja persecutată), până la sfârșitul războiului când bombele pulverizau orașul, iar soldații sovietici soseau să violenzeze și să prădeze. Este o poveste care traversează întregul spectru al condiției umane în timp de război total.
Una dintre provocările majore cu care se confruntă Buruma în cercetarea sa este aceea că majoritatea germanilor obișnuiți au lăsat în urmă foarte puține mărturii scrise. Aceștia și-au ținut capul plecat și au încercat pur și simplu să supraviețuiască, fără să lase documente care să ateste ce au văzut sau ce au făcut. Această tăcere deliberată este ea însăși o mărturie importantă despre cum funcționa regimul nazist la nivelul străzii.
Cartea se îndreaptă către personaje mai degrabă neobișnuite, a căror diversitate oferă dimensiune percepției noastre de obicei aplatizate asupra Germaniei naziste. Îl întâlnim pe Coco Schumann, un tânăr chitarist evreu care își risca viața pentru a cânta muzica jazz pe care naziștii o considerau degenerate. Este o imagine stranie și totuși emoționantă: un tânăr evreu care cântă în cluburile din Berlin, știind că în orice moment ar putea fi arestat, dar refuzând să renunțe la muzica care îi definea identitatea.
O altă figură memorabilă este Lilo, o adolescentă de doar 15 ani care începe prin a crede că idealurile naziste fac viața frumoasă, dar care în cele din urmă ajunge să admire noblețea celor care au încercat să îl asasineze pe Hitler. Tranziția ei de la entuziasmul tineresc la deziluzia dureroasă reflectă o experiență pe care mii de tineri germani au trăit-o în acea perioadă, când promisiunile grandioase ale regimului s-au dovedit a fi doar minciuni sângeroase.
Întâlnim de asemenea pe ofițerul de informații disident Helmuth von Moltke, un conservator care încerca să acționeze din interior împotriva naziștilor, plănuind în secret să contribuie la căderea regimului. A fost executat pentru curajul său, o victimă a propriei sale convingeri că sistemul poate fi schimbat din interior. Și există Erich Alenfeld, un evreu convertit la creștinism care a rămas un patriot german convins până la capăt, ajungând să trimită o scrisoare lui Hermann Göring, ministrul Reichs-ului, întrebând dacă poate să servească în război. Aceste contradicții aparente ne amintesc cât de complexe erau identitățile în acea epocă de neînțeles.
Pe parcursul cărții, Buruma împletește și câteva detalii rafinate care colorează narațiunea. O familie care și-a antrenat papagalul să spună "Heil, Hitler" pentru a păcăli naziștii în cazul în care aceștia ar fi venit să aresteze pe cineva. O echipă de cineaști care au continuat să filmeze un film fără a avea efectiv peliculă în cameră, doar pentru a evita să fie trimiși să lupte în bătălii de rezistență ultime. Vilele evreiești din eleganta zonă Grunewald care au fost cumpărate sau confiscate de înalți oficiali naziști, dar care astăzi aparțin oligarhilor ruși, o ironie istorică care ne face să reflectăm la cicatricile persistente ale trecutului.
Și, desigur, avem partea întunecată: cei care încercau să evite naziștii au devenit cunoscuți ca "U-boats" (submarine), pentru că se scufundau în lumea subterană a orașului, ascunzându-se chiar și în bordeluri. Această imagine ne amintește de abisul în care poate să coboare o societate când persecuția devine normă.
De-a lungul întregii povești, îl întâlnim pe Joseph Goebbels, ministrul propagandei, care, atunci când nu constrângea actrițe tinere să întrețină relații sexuale cu el, era ocupat să genereze titluri false, să comande spectacole cinematografice menite să distragă masele (adora filmele Disney) și să monitorizeze moralul orașului. Mereu emitând decrete, de la obligarea evreilor de a purta steaua galbenă până la interzicerea și reintroducerea dansului, Goebbels a fost probabil cel care a afectat cel mai mult viața cotidiană a Berlinului dintre toți naziștii.
Ca un istoric care a scris timp de decenii cu competență despre vinovăția și negarea istorică, Buruma este prea experimentat pentru a sublinia în mod explicit ororile naziste deja bine cunoscute. Cu toate acestea, el oferă două adevăruri întunecate care par să fie deosebit de potrivite în aceste zile, când autoritarismul face o revenire la nivel mondial.
Primul adevăr este că nu poți trăi într-un sistem murdar fără să fii într-un fel corupt. Fie că erai un dirijor de symphonie celebru sau un polițist care patrulează strada, nazismul a afectat pe aproape toată lumea, forțând oamenii să facă și să spună lucruri odioase în care adesea nu credeau, slăbindu-le busola morală. Așa cum von Moltke i-a scris soției sale: "Astăzi, pot îndura suferințele altora cu o serenitate pe care acum un an aș fi găsit-o odioasă." Nu era singurul.
Al doilea adevăr întunecat este cât de ușor este pur și simplu să te conformezi. Majoritatea berlinezilor, și chiar tatăl propriu al lui Buruma, au făcut ce aveau de făcut, și-au luat plăcerile și au preferat să nu se gândească la relele de sub nasul lor. Aceasta, spune Buruma, "este tulburătoare, dar nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Ființele umane se adaptează, continuă să meargă, se întorc de la lucrurile pe care nu vor să le vadă sau să le audă."
Dacă există un erou în această carte, acesta este probabil Ruth Andreas-Friedrich, o jurnalistă care nu s-a întors departe. Alături de partenerul ei, dirijorul Leo Borchard, ea a condus un grup de rezistență numit "Unchiul Emil", riscându-și viața pentru a proteja evreii, a-i ajuta să scape și a susține alte grupuri care luptau împotriva naziștilor. Toate acestea o fac mult mai curajoasă decât am fost eu vreodată.
Dar eu admir în egală măsură refuzul ei de a fi sfințenie în privința celor care, temându-se de închisoare sau mai rău, nu s-au ridicat împotriva dictaturii. Ea avea virtutea rară de a fi dreaptă fără a fi autojustificativă. Această lecție de umanitate neînăbușită este poate cea mai importantă moștenire a cărții.
Cartea lui Buruma ne forțează să ne întrebăm: ce am fi făcut noi în acele circumstanțe? Suntem cu adevărat siguri că am fi fost rezistenți sau am fi fost, precum majoritatea, simpli supraviețuitori care își făceau treaba și își căutau plăcerile mici, în timp ce sistemul se prăbușea în jurul nostru? Răspunsurile nu sunt reconfortante, dar ele ne pot ajuta să înțelegem mai bine lumea tulbure în care trăim astăzi.
'Stay Alive' - Viața Cotidiană în Berlinul Nazist: Lecții Dureroase Despre Confortul Conformismului
