În acest bloc înalt din epoca sovietică, situat în capitala Ucrainei, amintirea Cernobîlului persistă pe fiecare coridor. Unii dintre foștii săi muncitori și familiile lor locuiesc aici, marcați pentru totdeauna de evenimentele acelei zile teribile, 26 aprilie 1986.
Într-un apel telefonic din acea zi, un dispecer de urgență și un pompier vorbesc despre o explozie la reactoarele trei și patru ale centralei nucleare. Dispecerul întreabă: „Sunt oameni acolo?” Iar pompierul răspunde: „Da.”
Soțul Zoiei Perevozchenko, Valery, a fost unul dintre acei oameni. El era de serviciu ca șef de sector al reactorului când Zoya a primit un telefon de la fratele ei. „M-a întrebat: «Este Valery acasă? Pentru că a avut loc un accident mare.» Și totul în mine a înghețat”, spune ea.
La acea vreme, muncitorii de la Cernobîl și familiile lor locuiau într-un oraș aproape de centrală. Zoya s-a grăbit la spitalul local și l-a găsit pe soțul ei la etajul trei. „Fața lui era atât de roșie și avea lacrimi în ochi”, își amintește ea. „Și mi-a spus: «Nu l-am putut găsi pe Valery Khodemchuk. A murit.»” Khodemchuk era operator de pompe. Lucra cu soțul Zoiei. Zoya își amintește cum lui Khodemchuk îi plăcea să pescuiască și cum împărțea întotdeauna captura cu prietenii. El a fost prima victimă a Cernobîlului. Trupul său nu a fost niciodată recuperat de la locul exploziei. Soția sa, Nataliia, a vorbit cu un blogger ucrainean în 2020 și a descris cum a păstrat ultima cămașă pe care soțul ei a purtat-o înainte de a merge la muncă în acea zi. „Mirosea a el, așa că nu am spălat-o”, spune ea. „Am îngropat-o într-un mormânt simbolic pentru el.”
Între timp, soțul Zoiei a fost transportat cu avionul la un spital din Moscova. Avea arsuri și intoxicație cu radiații. I s-a permis să-l viziteze câteva săptămâni mai târziu. „Pielea i se desprindea”, spune ea, „vocea îi era răgușită, iar apoi creierul a început să i se umfle, așa că a intrat în comă.” El a șocat medicii trezindu-se o săptămână mai târziu și cerând o bere. Zoya era încântată că avea un fel de apetit. S-a grăbit la supermarket în acea noapte. „Și când ne-am întors a doua zi”, spune ea, „am întrebat medicii: «Cum e Valery?» Și ei au spus: «Nu mai este printre noi.»” A fost înmormântat la Moscova.
Autoritățile sovietice au închis centrala de la Cernobîl și au mutat unii dintre muncitorii supraviețuitori și familiile lor într-un bloc de apartamente înalt din Kiev. Zoya locuia la etajul trei, iar Nataliia la etajul șapte. „Eram amândouă văduve care mergeau la Moscova să viziteze morminte”, spune Zoya, „și așa a început prietenia noastră.”
Înapoi la blocul lor din Kiev, au ajuns să o cunoască și pe Valentyna Ananenko, soția unui alt muncitor de la Cernobîl. Soțul Valentynei avea probleme cardiace din cauza radiațiilor, dar a supraviețuit. „Radiația este invizibilă”, spune Valentyna. „Nu este ca războiul de acum. Auzim explozii. Vedem tot acest sânge și moarte.”
După invazia la scară largă a Rusiei în 2022, nepotul Zoiei s-a alăturat armatei ucrainene. Nataliia a tricotat șosete de lână și curele pentru soldații ucraineni, iar Valentyna a ajutat-o. Femeile au învățat, de asemenea, să trăiască cu atacurile constante cu drone rusești. „Am tras această saltea veche pe hol”, spune Valentyna, „acolo am dormit eu și soțul meu.” Holurile puteau proteja împotriva schijelor și a geamurilor sparte. Zoya și Nataliia și-au mutat și ele saltelele acolo.
Apoi, târziu în noaptea de 14 noiembrie a anului trecut, Zoya a auzit drone rusești zburând foarte aproape de clădire. „Ne-am trezit pe la 1:30 dimineața, iar dronele erau doborâte chiar afară.” Erau drone Shahed, care sunt ca niște avioane mici cu explozibili, iar una a zburat direct în blocul familiilor de la Cernobîl. Valentyna, care locuia la etajul nouă, a simțit cum tot apartamentul i se cutremură. „Tot locul s-a umplut de fum și nu puteam respira”, spune ea, „iar etajul șapte era în flăcări, etajul Nataliei.”
Nataliia a venit la apartamentul Zoiei, desculță și în cămașa de noapte. „Picioarele îi erau arse și părul de pe cap la fel”, spune Zoya. „Nepotul meu a încercat să-i pulverizeze cremă pentru arsuri pe picioare.” Nataliia fugise literalmente prin focul din casa ei, turnând apă pe flăcări și pe ea însăși. A fost dusă de urgență la spital, dar a murit din cauza rănilor câteva zile mai târziu. Valentyna a fost, de asemenea, rănită, dar a supraviețuit. Zoya a scăpat nevătămată, dar a pierdut-o pe cea mai bună prietenă a sa.
„Nataliia a supraviețuit Cernobîlului, dar nu a supraviețuit acestui război”, spune Zoya, cu lacrimi în ochi. „Este o tragedie că cei care au suferit deja atât de mult trebuie să plătească din nou prețul suprem.”
Acum, la 40 de ani de la dezastrul de la Cernobîl, supraviețuitorii și familiile lor se confruntă cu o nouă criză. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a adus moartea și distrugerea chiar în casele lor. Pentru Zoya, pierderea Nataliei este o amintire dureroasă a cât de fragilă este viața și cât de mult au suferit cei care au fost deja marcați de radiații.
„Nu pot să cred că am trăit să văd asta”, spune Zoya. „Am supraviețuit Cernobîlului, am construit o viață nouă aici, în Kiev, și acum războiul ne-a luat totul din nou.”
De ce este important:
Această poveste subliniază impactul profund al războiului asupra celor mai vulnerabili, inclusiv asupra supraviețuitorilor unor tragedii istorice. Ea arată cum conflictele moderne nu fac distincție între trecut și prezent, aducând suferință chiar și celor care au plătit deja un preț imens. De asemenea, evidențiază reziliența și solidaritatea umană în fața adversității, dar și nevoia urgentă de pace și sprijin pentru victimele războiului.
