Scenele descrise de supraviețuitori sunt cutremurătoare. O adolescentă de 17 ani din Tanger a povestit pentru Associated Press cum a văzut polițiștii spanioli scoțând din apă trupul fratelui ei de opt ani, în timp ce ea reușea să ajungă pe țărm. „Am văzut oameni călcând pe morți”, a spus ea, prin intermediul unui translator. „Acum suntem copii care cerșesc pe stradă.” Fata a fost separată de mamă în timpul călătoriei și, după ce a găsit centrul guvernamental pentru tineri nevoiași deja plin, depinde acum de bunăvoința localnicilor pentru hrană și adăpost.
Legea spaniolă prevede că migranții adulți pot solicita azil, însă șansele sunt extrem de reduse pentru marocani, care rareori obțin protecție umanitară. În caz de respingere, ei sunt supuși procedurilor de expulzare. Articolul 35 din Legea străinilor din 2000 stipulează că, atunci când poliția identifică minori neînsoțiți, aceștia trebuie să beneficieze de protecție și „asistență imediată” din partea serviciilor spaniole de protecție a copilului. Cu toate acestea, realitatea este mult mai dură. Un jurnalist AP a fost martor la momentul în care soldați spanioli escortau un băiat marocan neînsoțit, care plângea și implora să nu fie trimis înapoi. Abia după presiunile localnicilor, care au insistat că este minor, băiatul a fost transferat la Garda Civilă spaniolă, în loc să fie repatriat.
Majoritatea adulților marocani sosiți săptămâna trecută s-au întors voluntar acasă sau au fost respinși de poliția spaniolă. Printre cei rămași în Ceuta se numără însă și persoane din Sudan, care fug de război, palestinieni din Gaza, afgani și oameni din mai multe țări africane. Centrul de migranți al orașului, cu o capacitate de doar 600 de locuri, este arhiplin. Hrana este insuficientă, iar mulți dorm afară, pe plajă sau pe dealurile din jurul Ceutei. În depărtare, dincolo de mare, se zărește Europa continentală – destinația finală a acestor oameni.
Criza din Ceuta a fost declanșată de o relaxare bruscă a controlului frontierelor de către Maroc, ca răspuns la tensiunile diplomatice cu Spania. Mii de oameni, inclusiv femei însărcinate și copii mici, au înotat sau au traversat pe jos gardul de sârmă ghimpată. De atunci, autoritățile spaniole au încercat să gestioneze situația, dar resursele sunt limitate, iar presiunea asupra orașului este uriașă.
Organizațiile pentru drepturile omului au criticat dur modul în care Spania tratează minorii neînsoțiți. „Acești copii au nevoie de protecție, nu de expulzare”, a declarat un reprezentant al UNICEF. „Mulți dintre ei au suferit traume severe, au văzut oameni murind și au fost separați de familii. Este o criză umanitară care necesită o intervenție urgentă.”
Pe lângă problemele imediate de hrană și adăpost, există și o lipsă acută de asistență psihologică. Psihologii voluntari care au ajuns în Ceuta spun că mulți copii prezintă simptome de stres post-traumatic, coșmaruri și anxietate. „Un băiat de 12 ani mi-a spus că nu mai vrea să doarmă, pentru că visează mereu valurile și trupurile celor înecați”, a mărturisit un psiholog.
Situația este cu atât mai gravă cu cât Spania se confruntă cu un val de imigrație fără precedent în ultimii ani. În 2023, peste 40.000 de migranți au ajuns în Insulele Canare, iar ruta mediteraneană rămâne una dintre cele mai periculoase din lume. Potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație, peste 2.500 de persoane au murit sau au dispărut în Marea Mediterană în 2024, iar numărul real ar putea fi mult mai mare.
În Ceuta, localnicii sunt împărțiți între compasiune și teamă. Unii oferă mâncare și adăpost migranților, în timp ce alții cer autorităților să ia măsuri mai dure. „Nu putem primi toată Africa aici”, spune un locuitor. „Dar nici nu putem lăsa copiii să moară de foame pe străzi.”
Pe termen lung, soluția nu poate fi doar una de securitate. Experții în migrație subliniază că este nevoie de o abordare coordonată la nivel european, care să includă programe de integrare, ajutor umanitar și, mai ales, combaterea cauzelor care îi determină pe oameni să-și părăsească țările: sărăcia, conflictele armate și schimbările climatice.
Până atunci, însă, sute de copii rămân blocați între două lumi, fără hrană suficientă, fără adăpost și fără speranță. „Vreau doar să merg la școală și să am o viață normală”, spune un băiat de 14 ani din Sudan. „Dar mai întâi, vreau să nu mai mi-e foame.”
De ce este important:
Această criză evidențiază eșecul sistemelor de protecție a copilului în fața valurilor migratorii și necesitatea urgentă a unei soluții umanitare coordonate la nivel european. Soarta acestor minori reflectă nu doar o problemă locală, ci una globală, legată de inegalități, conflicte și lipsa de perspective. Ignorarea situației lor ar însemna să acceptăm că viețile copiilor pot fi sacrificate pe altarul frontierelor.
