Să privim mai întâi realitatea juridică. Un guvern care nu se bucură de legitimitate internă largă și care nu este recunoscut formal de comunitatea internațională semnează un acord cu o națiune care, la rândul ei, se confruntă cu sancțiuni și izolare. Din punct de vedere legal, valoarea unui astfel de memorandum este discutabilă. El nu creează obligații ferme, nu deschide porțile recunoașterii diplomatice și nu aduce automat beneficii tangibile. Mai degrabă, este un gest simbolic, o încercare a talibanilor de a-și consolida poziția pe scena internațională și de a transmite un mesaj către rivalii regionali, în special Pakistanul, cu care tensiunile au atins cote alarmante.
Însă, dincolo de simbolism, analiza strategică dezvăluie fisuri adânci. Marile puteri nu intră în parteneriate pentru a promova interesele Afganistanului; ele își urmăresc propriile obiective. Rusia lui Putin, aflată sub presiunea războiului din Ucraina și a sancțiunilor occidentale, nu are nici capacitatea, nici voința de a oferi Afganistanului sprijinul economic, militar sau politic care ar caracteriza un parteneriat strategic autentic. Moscova privește Afganistanul printr-o lentilă securitară îngustă: prevenirea infiltrării grupărilor extremiste care i-ar putea amenința interesele în Asia Centrală și stoparea fluxului de narcotice. Acestea sunt preocupări legitime, dar ele nu se traduc într-un angajament pe termen lung pentru reconstrucția sau stabilizarea țării.
China, celălalt actor major care a cochetat cu talibanii, împărtășește aceeași abordare tranzacțională. Beijingul vrea să se asigure că teritoriul afgan nu devine o bază pentru militanții uiguri și că proiectele sale economice regionale nu sunt perturbate. Nici Rusia, nici China nu au investiții economice semnificative în Afganistan care să justifice o prezență strategică profundă. Așadar, ce oportunitate strategică sau ce amenințare iminentă motivează acest memorandum? Răspunsul pare să fie mai degrabă o combinație de disperare a talibanilor și de calcul rece al rușilor.
Talibanii se confruntă cu o situație internă tot mai precară. Tensiunile cu Pakistanul au escaladat periculos, cu incidente militare la frontieră și atacuri aeriene raportate pe teritoriul afgan. În același timp, capacitatea militară a Afganistanului s-a degradat dramatic. Echipamentul moștenit de la fostul guvern – un amestec de sisteme americane și rusești – este în mare parte inutilizabil. Statele Unite nu vor furniza piese de schimb sau mentenanță pentru armamentul de proveniență americană, iar echipamentele din epoca sovietică sunt fie depășite, fie nefuncționale. În acest context, speranța că un memorandum de securitate cu Rusia s-ar putea transforma în asistență militară substanțială este, în cel mai bun caz, naivă. Rusia nu are niciun interes să înarmeze un regim instabil și imprevizibil, mai ales când propriile sale resurse sunt solicitate pe frontul ucrainean.
Mai mult, istoria oferă lecții amare. După retragerea trupelor sovietice și prăbușirea URSS, Moscova nu a oferit un sprijin semnificativ guvernelor afgane succesive. Nu există niciun indiciu că astăzi ar fi dispusă să facă mai mult. Dimpotrivă, Rusia pare să folosească acest acord ca pe o monedă de schimb în relațiile sale cu Occidentul și cu vecinii din Asia Centrală, fără a-și asuma riscuri reale. Pentru talibani, însă, prețul ar putea fi ridicat: atragerea Afganistanului și mai adânc în rivalitățile geopolitice regionale și globale.
Afganistanul nu își poate permite să joace la două capete. Nu poți avea relații strategice echivalente cu India și Pakistan, cu Rusia și Ucraina, sau cu SUA, China și Iran simultan. Într-un mediu geopolitic extrem de competitiv, o țară slabă și vulnerabilă riscă să devină o victimă a competiției marilor puteri, nu un beneficiar al cooperării internaționale. Talibanii pot percepe acorduri precum cel cu Rusia ca pe o modalitate de a-și întări poziția internațională, dar astfel de eforturi nu rezolvă problema fundamentală a legitimității.
Legitimitatea internațională începe acasă. Un guvern care nu are acceptare publică largă, incluziune politică și instituții reprezentative se va lovi de obstacole insurmontabile în obținerea recunoașterii formale. Chiar și atunci când recunoașterea este acordată, valoarea ei este limitată dacă nu este ancorată în consimțământul intern. Realitatea dură este că majoritatea țărilor nu vor recunoaște oficial guvernul taliban până când nu va exista o schimbare semnificativă în poziția SUA și a altor puteri occidentale. Rusia și China și-au extins angajamentul, dar niciuna nu a reușit să obțină eliminarea liderilor talibani de pe listele de sancțiuni ale ONU. Atâta timp cât figuri-cheie rămân sub sancțiuni, recunoașterea internațională deplină va rămâne un vis îndepărtat.
Pentru Afganistanul de astăzi, prioritatea nu ar trebui să fie alinierea strategică cu puteri globale rivale. Provocarea urgentă este depășirea deficiențelor politice interne și construirea unei legitimități autentice. Principiul călăuzitor al oricărui guvern afgan ar trebui să fie simplu: Afganistanul să nu reprezinte o amenințare pentru alte țări, iar puterile regionale și globale să se abțină de la a transforma țara într-un teatru al competiției geopolitice. În loc să fie un câmp de luptă pentru interese concurente, Afganistanul ar trebui să aspire să devină o platformă pentru conectivitate regională, comerț și cooperare.
Această viziune nu poate fi atinsă fără un sistem politic legitim, reprezentativ și bazat pe lege. Fără o guvernare transparentă, incluziune politică și responsabilitate publică, puterile străine vor continua să se angajeze cu Afganistanul doar prin prisma calculelor geopolitice pe termen scurt și a relațiilor dictate de securitate, nu prin parteneriate autentice pe termen lung. Istoria demonstrează că astfel de aranjamente rareori servesc interesele naționale durabile ale Afganistanului.
În ultimă instanță, stabilitatea viitoare și poziția internațională a Afganistanului vor depinde mai puțin de memorandumuri de securitate cu marile puteri și mai mult de crearea unei ordini politice care să se bucure de încrederea și sprijinul propriului popor. Doar atunci Afganistanul poate trece de la a fi o arenă a competiției la a deveni o punte pentru cooperare regională, dezvoltare economică și stabilitate durabilă. Până atunci, acorduri precum cel cu Rusia rămân doar niște hârtii semnate într-un vid de legitimitate, promițând mult, dar livrând puțin.
De ce este important:
Memorandumul dintre talibani și Rusia nu este doar o știre diplomatică efemeră; el reflectă dinamica profundă a unui Afganistan izolat care încearcă să-și croiască un drum într-o lume ostilă. Înțelegerea limitărilor acestui acord – și a riscurilor pe care le implică – este crucială pentru a evalua viitorul regiunii. Dacă talibanii persistă în căutarea de parteneri externi fără a rezolva criza de legitimitate internă, Afganistanul riscă să devină un pion în jocurile marilor puteri, cu consecințe devastatoare pentru populația sa. Pe de altă parte, o abordare bazată pe construirea unui stat incluziv și pe neutralitate activă ar putea transforma țara dintr-o sursă de instabilitate într-un nod al cooperării regionale. Acest articol subliniază că adevărata securitate nu vine din semnături pe hârtie, ci din încrederea cetățenilor și din respectul comunității internaționale.
