Nu este o exagerare să spunem că politica israeliană actuală se deplasează pe o linie de fracțiune definită de acel 7 octombrie. De o parte, stă cerința de răspundere, de anchetă independentă, de a înțelege cum a putut cel mai puternic aparat de securitate din Orientul Mijlociu să fie surprins complet pregătit. De cealaltă parte, o mașinarie politică bine unșită, condusă de Netanyahu, care încearcă să reînscrie narativul, transformând vina de la cabinetul premierului în direcția generalilor, a serviciilor de informații sau chiar a opoziției.
Eșecul anchetei și strategia amânării
Unul dintre cele mai stridente semne ale crizei de legitimitate este lipsa unei anchete de stat independente, cu puteri de constrângere, asupra eșecurilor politice și strategice care au precedat atacul. Deși armata (IDF) și Shin Bet (Serviciul de Securitate Generală) au publicat propriile rapoarte interne, recunoscând erori de evaluare a intențiilor Hamas și falimente operaționale, nivelul politic – cabinetul, premierul, ministrul apărării de atunci Yoav Gallant – a evitat sistematic o examinare externă.
Acest refuz nu este o simplă omisiune procedurală; este un act politic calculat. Un comitet de anchetă compus din judecători independenți sau experți internaționali ar putea stabilire responsabilități clare la adresa echipei de conducere a lui Netanyahu: doctrina securitară bazată pe premisa că Hamas a fost "deterat" și conținut, politica de transfer de fonduri qatarene în Gaza pentru a menține tăcerea, ignorarea avertizămintelor concrete din partea observatoarelor de pe frontiere și a analiștilor de informații. Fostul premier Naftali Bennett, astăzi rival electoral, a acuzat direct Netanyahu că a ignorat semnalele de alarmă. Fostul Șef al Statului Major, Gadi Eisenkot, actual candidat al opoziției, a făcut din ancheta independentă un pilon central al platformei sale electorale.
Teoria conspirației ca scut politic
În fața acestei presiuni, răspunsul lui Netanyahu a urmat un model familiar observat de analiștii politici din întreaga lume: deflecția și construirea unui narativ alternativ bazat pe teorie conspiraționiste. În ultimele luni, premierul a început să promoveze ideea că ofițeri superiori ai armatei și ai Shin Bet ar fi ales deliberat să nu-l trezească pe el în noaptea atacului, deși aveau indicații de activitate suspectă în Gaza.
"Ei știau că, ca premier al Israelului, aș fi dat ordinul de a pune întreaga armată în alertă maximă", a declarat Netanyahu, încercând să se pozitioneze ca singurul care ar fi putut opri invadarea. Este o ipoteză contrafactuală comodă, imposibil de verificat, dar extrem de eficientă electoral: mută vina de la deciziile politice pe termen lung (doctrină, resurse, pregătire) către o decizie tactică, momentană, a unor subalterni.
Escaladarea a continuat prin implicarea soției sale, Sara Netanyahu, care a citat reacția rapidă a liderului opoziției Yair Golan – care a alergat de la pat direct în zona conflictului pentru a salva vieți – ca o "dovadă" a premeditației sale. Aceasta este o tactică clasică de dezinformare: transformarea eroismului într-o suspectă de complicitate. Neve Gordon, academic israelian la Queen Mary University of London, compară această strategie cu cea a populistilor din alte democrații: "Doar adaugă la teoriile conspirației deja existente în spațiul public... este concepută pentru a confunda și pentru a consolida baza electorală a premierului".
Stake-urile personale: procesul pentru corupție
Nu putem înțelege disperarea lui Netanyahu de a controla narativul fără a privi la dosarul său penal. Premierul este judecat pentru corupție, fraudă și abuz de putere în trei dosare separate. O înfrângere la alegeri ar putea semnifica pierderea imunității de facto și a capacității de a influența sistemul judicial din poziție de putere, deschizând calea către o eventuală condamnare la închisoare. De aceea, alegerile nu sunt doar o competiție politică, ci o luptă pentru supraviețuire personală. Acest context explică agresivitatea campaniei de denigrare a instituțiilor statului – armată, servicii secrete, sistem judiciar, media liberă – pe care le-a condus Netanyahu în ultimii ani, culminând cu reforma judicială controversată din 2023.
Media israeliană: camera de ecou a traumei
Rolul media israelian mainstream în consolidarea acestui narativ este crucial și, după părerea multor observatori, problematic. Conform sociologului Lev Grinberg de la Universitatea Ben Gurion, atacul a fost interpretat instantaneu ca un "noul Holocaust", o metaforă care a legitimat orice răspuns militar, indiferent de costurile umanitare. "Reacția criminală și genocidară a fost interpretată ca legitimă, fără recunoașterea suferinței oamenilor nevinovați", notează Grinberg. Media a colaborat cu această neglijentă, ascunzând imaginile suferinței palestiniene de la publicul israelian.
Ayala Panievsky, analistă media bazată la Londra, descrie un peisag mediatic dominat de o "repetiție aproape infinită a evenimentelor acelei zile". Aceasta creează o buclă de traumatism colectiv care blocă orice capacitate de empatie sau analiză rațională a consecințelor. "Pentru majoritatea israeliilor, [7 octombrie] este cel mai rău moment din istoria țării... persegue opinia publică și cel mai de bază sentiment de siguranță", explică ea. Problema majoră, subliniază Panievsky, este că "niciuna dintre uriele care au urmat în Gaza nu a penetrat conversația publică în Israel".
Gaza: invizibilul electoral
Acesta este cel mai îngrijorător aspect al campaniei electorale care se pregătește: invizibilitatea absolută a tragediei din Gaza. Peste 73.000 de palestinieni uciși (conform surselor sanitare locale, majoritatea civili), distrugerea totală a infrastructurii, faminele induse, deplasarea forțată a milioanelor – none de acestea nu sunt subiecte de dezbătere electorală. Candidații nu se bat pe platforme de "cum oprește războiul" sau "cum se reconstruiește Gaza", ci pe "cine e vinovat de 7 octombrie" și "cine e mai tare în fața Iranului".
Opțiunea militară este prezentată ca singura alternativă viabilă, iar orice critică a modului de conducere al războiului este etichetată ca trădare a memoriei victimelor din 7 octombrie. Aceasta creează un cerc vicios: trauma justifică războiul, războiul generează noi traume și instabilitate, care la rândul lor alimentază nevoia de securitate militară, menținând Netanyahu sau succesorii săi pe un drum belicist.
Concluzie: O democrație sub presiune
Apropierea alegerilor nu reprezintă o oportunitate de clarificare democratică, ci un moment de test al rezilienței instituțiilor israeliene. Dacă electoratul validează strategia deflecției vinei și a teoriilor conspiraționiste, mesajul trimis clasei politice va fi că responsabilizarea este opțională pentru putere. Dacă, în schimb, opoziția reușește să pună la centru ancheta independentă și costurile reale ale războiului (inclusiv sortul ostaticilor încă în Gaza), ar putea deschide o fereastră pentru o recalibrare strategică.
Într-un mod paradoxal, 7 octombrie a devenit nu doar o rană deschisă, ci și un scut politic. Atât timp cât durerea acelei zile poate fi instrumentalizată pentru a bloca orice discuție despre viitor, pentru a tăcea criticii și pentru a justifica prezentul, Israel va rămâne blocat într-un ciclu de violență și instabilitate. Alegerea din octombrie nu este doar despre cine va conduce țara, ci despre dacă Israelul va avea curajul să se uită în oglindă sau va prefera să spargă oglinda.
De ce este important:
Acest articol evidențiază cum trauma colectivă a lui 7 octombrie a fost transformată într-un instrument politic de supraviețuire a puterii de către Benjamin Netanyahu. Înțelegerea acestui mecanism – deflecția vinei către instituții, promovarea teoriilor conspiraționiste, controlul narativului mediatic și invizibilizarea victimelor palestiniene – este esențială pentru a prezice evoluția conflictului israelo-palestinian și starea democrației israeliene. Alegerea viitoare nu decide doar un premier, ci validează sau respinge un model de guvernare bazat pe frică, division și refuzul responsabilității.
