Timp de o generație, am avut acorduri internaționale obligatorii care tratau protejarea unui copil flămând sau a unui medic care tratează răniții ca pe un drept legal fundamental. Aceste linii roșii, trasate în dreptul internațional umanitar, erau considerate inviolabile, chiar și în mijlocul războiului. Dar astăzi, prea multe guverne nu mai apără această ordine bazată pe reguli pe care ei înșiși au creat-o. Când le convine, ignoră deschis legea internațională. Altele o aplică selectiv, condamnând adversarii pentru încălcări, dar tolerând aceleași comportamente la aliați. Iar multe altele pur și simplu tac, atunci când ar trebui să condamne și să acționeze.
Această atitudine nu este doar o problemă de principiu. Ea are consecințe concrete și tragice. Când guvernele simt că interesele lor geopolitice și interne sunt mai importante decât obligațiile lor legale, sistemul umanitar bazat pe reguli devine diminuat și corupt. Aplicarea legii devine inconsistentă. Toleranța față de victimele civile excesive devine rutină. Și atunci, orice devine permisibil, inclusiv ce este de neconceput. Astăzi, impunitatea este lăsată să înflorească. Actorii răi se simt mai împuterniciți să încalce legile care există pentru a ne face pe toți mai siguri, pentru că știu că nu vor fi trași la răspundere.
Aceasta contează pentru că crizele umanitare nu apar în vid. Ele sunt rezultatul direct al acestor alegeri politice tranzacționale. În această viziune asupra lumii, protecția civililor și a lucrătorilor umanitari nu mai este înțeleasă ca o obligație universală, ci ca o marfă – ceva care poate fi negociat, reținut sau aplicat selectiv. Protecția devine o investiție politică care cere un randament politic. Este o logică perversă, care transformă suferința umană într-un instrument de presiune.
Statisticile sunt înfricoșătoare. Cel puțin 1.000 de lucrători umanitari au fost uciși în ultimii trei ani, aproape triplu față de perioada precedentă. În 2025, au fost sute de atacuri asupra operațiunilor umanitare și 350 de lucrători umanitari uciși, 322 răniți și 235 răpiți, conform ONU. La Oxfam, am pierdut cinci colegi și personal partener în opt ani și am avut peste 1.300 de oameni implicați în cel puțin 1.200 de incidente de securitate. Aceste cifre nu sunt doar numere; sunt vieți curmate, familii distruse, comunități lăsate fără ajutor.
Și nu este doar despre violență. Statele impun adesea restricții inutile care împiedică lucrătorii umanitari să-și facă datoria. În decembrie anul trecut, autoritățile israeliene au cerut Oxfam și altor 36 de organizații internaționale ca, pentru a continua să ofere ajutor umanitar în Gaza și Cisiordania, să predea informații, inclusiv datele personale ale personalului. Aceste cereri au încălcat drepturile și siguranța colegilor noștri. Toate cele 37 de organizații au refuzat și au fost deregistrate. Acțiunile Israelului nu au putut opri imediat capacitatea noastră de a ajunge la oameni, pentru că suntem legal îndreptățiți să operăm sub înregistrarea noastră cu Autoritatea Palestiniană (AP). Dar acest lucru a afectat semnificativ munca noastră, pentru că nu avem voie să aducem bunuri și depindem de bunuri locale, care au fost umflate în preț din cauza războiului și a penuriei.
Finanțarea este o altă amenințare majoră. Anul acesta, țările G7 au făcut cele mai mari tăieri de ajutor din istorie – reducând asistența pentru dezvoltare cu aproape o treime în 2026 față de 2024. Aceasta se întâmplă în timp ce nevoile umanitare se agravează, ca în Republica Democratică Congo, care se confruntă cu cel mai rapid focar de Ebola din istorie, sau în Sudan, unde oamenii mor de foame. Aceste tăieri de fonduri sunt o alegere politică, la fel ca și veto-urile în Consiliul de Securitate al ONU, deciziile de a anula hotărârile obligatorii ale curților internaționale, de a defunda agențiile ONU, de a militariza livrarea umanitară sau de a politiza schemele de distribuție conduse de părțile aflate în conflict.
Dreptul internațional umanitar este universal și obligatoriu. Civilii trebuie protejați, iar ajutorul trebuie facilitat. Foametea nu trebuie folosită ca armă. Lucrătorii umanitari, spitalele, sistemele de apă, școlile și adăposturile nu trebuie atacate niciodată. Fiecare atac asupra unui lucrător umanitar ar trebui să declanșeze o investigație independentă și, atunci când se dovedește o crimă, urmărirea penală. Rezoluția 2730 a Consiliului de Securitate al ONU a cerut exact acest lucru acum doi ani. Dar, ca și în alte cazuri, rămâne doar pe hârtie.
Alegerea următorului secretar general al ONU va fi un test bun al responsabilității noastre colective. Acest proces trebuie să aducă o responsabilitate reală pentru cei care încalcă dreptul internațional. Trebuie să restabilim respectul pentru normele care ne protejează pe toți. Ziua Mondială a Umanitarismului este despre a-i aminti pe toți lucrătorii umanitari care și-au pierdut viața în timp ce aveau grijă de alții. Dar memoria fără responsabilitate și acțiune devine o toleranță a injustificabilului. Trebuie să facem mai bine: #protectaidworkers.
De ce este important:
Acest articol nu este doar o plângere a unei organizații neguvernamentale. Este un semnal de alarmă asupra unei tendințe globale care erodează fundamentele ordinii internaționale. Când protecția civililor devine o monedă de schimb politic, iar ajutorul umanitar este folosit ca armă, suferința celor mai vulnerabili devine o rutină acceptată. Este important să înțelegem că aceste alegeri politice au consecințe directe asupra vieților oamenilor – de la copiii din Gaza la victimele Ebola din Congo. Fiecare atac asupra unui lucrător umanitar, fiecare tăiere de fonduri, fiecare veto în Consiliul de Securitate este o decizie care ucide. Iar dacă nu ne opunem, dacă nu cerem responsabilitate, devenim complici la această tranzacționare a umanității. Este un moment de alegere: fie ne întoarcem la principiile care ne-au ghidat, fie acceptăm o lume în care legea este doar pentru cei slabi.
