Sondajele publicate în zilele precedente arată un premier îngrijorat. Benjamin Netanyahu, cel mai longeviv conducător al Israelului modern, se află în urmărire fața de principalul său rival, generalul în retragere Gadi Eisenkot, fost șef al Statului Major al Armatei (IDF). Dar în politica israeliană, sondajele sunt adesea doar o imagine a momentului, nu o predicție a rezultatului final. Sistemul electoral proporțional, pragul electoral de 3,25% și necesitatea de a construi o coaliție de minimum 61 de mandate în Knesset (Parlamentul cu 120 de scaune) transformă fiecare vot într-o variabilă a unui ecuație complexă, unde matematica politică contează mai mult decât popularitatea personală.
Duelul dintre „Siguranța” și „Dreptatea”
Campania electorală nu s-a desfășurat pe teme economice sau sociale clasice, ci pe două piloni existențiale: securitatea națională și responsabilitatea politică. Netanyahu, liderul Likud, își bazează discursul pe realizările militare ale ultimilor ani: distrugerea capacităților militare a Hamas-ului în Gaza, slăbirea Hezbollah-ului în Liban, fracidarea „axei rezistenței” iraniene și, nu în ultimul rând, relația personală strânsă cu fostul și probabil viitorul președinte american Donald Trump, care l-a susținut public. Mesajul este simplu și puternic pentru baza sa electorală: „Doar eu pot păza Israelul în fața Iranului”.
Pe de altă parte, Gadi Eisenkot, la debutul său ca lider de partid (Yashar – „Drept” sau „Întruchipat”), propune o alternativă morală și strategică. Eisenkot nu este un politician de carieră, ci un general decorat, tată al unui soldat, Gal, căzut în război din Gaza. Această tragedie personală i-a conferit o autoritate morală pe care Netanyahu, criticat pentru refuzul de a asuma responsabilitatea politică pentru eșecurile de informații și securitate din 7 octombrie, nu o poate egala. Eisenkot promite o „Comisie de Ancheță de Stat” independentă pentru evenimentele din 7 octombrie, o cerință pe care Netanyahu a blocat-o constant, invocând necesitatea unității naționale în timpul războiului.
Ecuatia coaliției: Matematica imposibilă
Marea problemă a acestor alegeri nu este cine câștigă cele mai multe mandate, ci cine poate forma o majoritate guvernamentală. Istoria recentă a Israelului demonstrează că partidul câștigător nu guvernează neapărat. Netanyahu are avantajul unei drepte politice coerente, religioase și naționale, care includ puterea crescută a lui Itamar Ben-Gvir (Puterea Evreiască) și Bezalel Smotrich (Sionismul Religios), alături de cele două partide ultra-ortodoxe (Shas și Judaísmo Unita Torah). Acest bloc „național-religios” este disciplinat și loial, dar are un plafon electoral greu de depășit.
Tabla opoziției este un mozaic fracturat. Eisenkot trebuie să negotiate cu centru-dreapta (Yesh Atid al lui Yair Lapid), centru-stânga (Partidul Național Unit al lui Benny Gantz), stânga liberală (Meretz, Munca) și, cel mai delicăt, cu partidele arabe (Lista Arabă Unită – Ra'am și Hadash-Ta'al). Ra'am, sub conducerea lui Mansour Abbas, a făcut istorie în 2021 intrând într-o coaliție condusă de Naftali Bennett și Yair Lapid, dar majoritatea partidelor evreiești, inclusiv Yashar al lui Eisenkot, rămân reticente să depindă de susținerea partidelor arabe pentru a obține majoritatea de 61. Această reticență ideologică ar putea fi piatra de poticnire care să lase Netanyahu la putere, chiar dacă blocul său are mai puține voturi totale.
Trei ranchi de fractură sociale
Dincolo de personalități, trei teme fundamentale împart societatea israeliană și definează viitorul guvern:
1. Recrutarea ultra-ortodoxilor: Războiul de aproape trei ani a epuizat armata și rezerviștii. Necesitatea de efective a reluat disputa veche de decenii: exonerarea studenților de ieve (yeshiva) de la slujba militară obligatorie. Netanyahu, dependent politic de partidele haredi, a amânat constant o lege nouă de recrutare. Eisenkot și centru-dreapta cer o „partajare a sarcinii” echitabilă, un subiect care mobilizează electoratul laic și tradițional, frustrât de inechitatea sacrificiului.
2. Reforma judiciară și statul de drept: Înainte de 7 octombrie, Israelul a fost scos pe stradă de proteste masive împotriva reformei justiției propuse de Netanyahu, care slăbea Curtea Supremă și politiciza numirea judecătorilor. Partidele din coaliția lui Netanyahu (Ben-Gvir, Smotrich) candidează pe reluarea acestei reforme. Eisenkot și opoziția apără independența justiției ca gardă a democrației. Procesul penal în curs al lui Netanyahu pentru corupție, fraudă și încălcare de încredere adaugă o dimensiune personală dramatice acestui dezbateri: o victorie a lui Netanyahu ar putea însemna imunitate legislativă sau presiune asupra procurorilor.
3. Izolarea internațională și viitorul Gaza: Relațiile cu SUA, Europa și statele arabe moderate (Arabia Saudită, Egiptul, Iordania, EAU) s-au deteriorat dramatic. Opinia publică occidentală s-a răcit față de Israel. Netanyahu pariază pe forța militară și pe alinierea la o administrație Trump 2.0 care ar ignora critica internațională. Eisenkot avertizează că izolarea diplomatică amenință economia, siguranța pe termen lung și perspectiva normalizării cu Arabia Saudită, considerată „Sfântul Graal” al diplomatiei israeliene.
Scenariile zilei de după
Rezultatele oficiale finale pot întârzia zile sau săptămâni din cauza voturilor soldaților, a cetățenilor din străinătate și a verificării procedurale. Dar adevăratul joc începe seara alegerilor. Președintele Isaac Herzog va consulta liderii partidelor intrate în Knesset și va desemna candidatul care are cele mai mari șanse de a forma guvern. Dacă Netanyahu primește mandatul și reușește să atragă un partid de centru (de exemplu, Yisrael Beiteinu al lui Avigdor Lieberman, deși acest lucru pare improbabil dată istoria personală) sau să convingă o facțiune din opoziție să transă, rămâne premier. Dacă Eisenkot primește mandatul, trebuie să realizeze miracolul unei coaliții de la Ben-Gvir (exclus) până la Ra'am, trecând pe Gantz, Lapid și Meretz – o arhitectură fragilă, predispusă la criză.
Există și scenariul blocajului total: niciun bloc nu ajunge la 61, ducând Israel spre o a patra alegere într-un interval scurt sau către un guvern de unitate națională forțat, poate sub un premier de compromis, diferit de ambele figuri de proa.
Concluzie: Un vot pentru identitate
Aceste alegeri nu sunt doar o competiție între doi oameni. Sunt un referendum asupra sufletului Israelului. Electorii trebuie să aleagă între o viziune naționalistă, religioasă, confrontativă și centralizată pe figura puternică a liderului (Netanyahu) și o viziune institutionalistă, laică, care caută legitimitate internațională și responsabilitate internă (Eisenkot). Rezultatul va dicta nu doar cine ședează în cabinetul premierului din Jerusalem, ci și faithul ostăgilor rămăși în Gaza, destinul Cisjordaniei, natura statului de drept și poziția Israelului în lume pentru anulii următori. Indiferent de câștigător, Israelul care va ieși din urnă marți va fi un Israel profund schimbat, încă rănit, căutând o cale spre viitor.
De ce este important:
Aceste alegeri reprezintă momentul de adevăr pentru democrația israeliană după cel mai lung și distructiv război din istoria sa recentă. Rezultatul va determina dacă Israelul continuă pe calea polarizării interne și a izolarei externe sub o conducere personalistă, sau dacă încearcă o reconstrucție instituțională și o redeschidere diplomatică. Pentru regiune și pentru lume, câștigătorul va decide ritmul războiului din Gaza, faithul negocierilor pentru ostași, dinamica confruntei cu Iranul și perspectiva unei pace durabile cu palestinienii și vecinii arabi. Este un vot care resonă mult dincolo de granițele Israelului.
