Totul a început la stațiunea alpină Burgenstock din Elveția, unde vicepreședintele american JD Vance s-a aflat alături de premierul pakistanez Shehbaz Sharif și de omologul său qatarez. În discursul său, Vance l-a evidențiat pe șeful armatei pakistaneze, Asim Munir, spunând că fără „conducerea sa de stat și militară” nu s-ar fi ajuns la acest punct. Aceste cuvinte nu au fost doar o curtoazie diplomatică, ci au reflectat o realitate: Pakistanul a devenit un intermediar de încredere între Washington și Teheran.
Vizita președintelui iranian Masoud Pezeshkian la Islamabad, prima sa călătorie externă după atacul SUA și Israelului asupra Iranului din 28 februarie, a confirmat această poziție. Pezeshkian a mulțumit oficial pentru ajutorul Pakistanului în aducerea părților la masa negocierilor. În ultimele patru luni, Pakistanul a facilitat canale de comunicare secrete, a găzduit discuții la Islamabad și a gestionat riscurile politice ale deschiderii rutelor de tranzit către Iran, în timp ce a menținut un echilibru delicat cu statele din Golf.
Cadrul de pace convenit pe 18 iunie și negocierile de 60 de zile care urmează sunt, în parte, rodul acestor eforturi. Dar întrebarea imediată pentru Islamabad este: ce câștigă concret? Pakistanul a înregistrat o creștere a PIB-ului de 3,7% în ultimul an fiscal, cea mai rapidă din ultimii patru ani, iar remitențele au crescut cu 8,2%, ajungând la 30,3 miliarde de dolari. Deficitul fiscal s-a redus semnificativ. Cu toate acestea, economista Hina Shaikh, de la International Growth Centre din Lahore, avertizează că imaginea din spatele acestor cifre este mai puțin roz.
„Medierea Pakistanului poate aduce doar câștiguri economice limitate, în principal sub forma reducerii costurilor de import al energiei, pe măsură ce Strâmtoarea Hormuz se redeschide, și poate o relansare a conductei de gaz Iran-Pakistan, dacă relaxarea sancțiunilor se menține”, explică ea. Creșterea recentă se datorează mai degrabă scăderii importurilor de petrol și gaze din cauza închiderii Hormuzului, nu unei expansiuni reale a producției interne.
Pakistanul rămâne într-un program de împrumut de 7 miliarde de dolari cu FMI, al 25-lea acord de acest fel din anii 1950. Guvernele occidentale au vorbit pozitiv despre dezvoltarea unor legături economice mai profunde cu Pakistanul, dar bunăvoința diplomatică nu se traduce automat în investiții sau în ușurare structurală, spun analiștii. Pakistanul a mai trecut prin asta: după atacurile din 11 septembrie 2001, alinierea cu Washingtonul a adus reeșalonarea datoriilor și sprijin multilateral, dar nu a rezolvat slăbiciunile structurale – baza fiscală îngustă, exporturile slabe și presiunile cronice asupra contului curent.
„Constrângerile economice ale Pakistanului nu sunt o consecință a geopoliticii și nici nu pot fi rezolvate prin prestigiu diplomatic”, spune Shaikh. „Dar nu există nicio îndoială că bunăvoința îi va cumpăra Islamabadului un răgaz, pe care îl poate folosi pentru a accelera reformele.”
În cercurile de politici pakistaneze, argumentul este că adevărata recompensă nu constă în concesii economice bilaterale, ci în dividende regionale. Un acord durabil între Iran și SUA ar putea remodela vecinătatea Pakistanului. Relaxarea sancțiunilor asupra Iranului ar putea redeschide fluxurile comerciale de-a lungul graniței cu Balochistanul, care au fost restricționate ani de zile. Conducta de gaz Iran-Pakistan, blocată de peste un deceniu sub presiunea sancțiunilor americane, ar putea reveni pe agendă.
Dar tabloul diplomatic este mai complicat decât sugerează mesajele publice ale Islamabadului. Umer Karim, cercetător asociat la King Faisal Center for Islamic Research and Studies din Riad, specializat în afaceri din Golf și Pakistan, spune că Pakistanul a intrat în criză umplând un vid specific, care acum se poate îngusta. „Pakistanul a devenit un facilitator de comunicare între SUA și Iran într-un moment în care administrația Trump nu avea încredere în niciun alt mediator posibil. Acest vid a fost umplut de Pakistan, care a fost acceptabil și pentru partea iraniană, coordonând medierea cu Egipt, Turcia și Arabia Saudită, aducând astfel toți marii actori regionali la masă.”
Cu toate acestea, Karim adaugă: „Pakistanul s-a integrat într-o anumită măsură în cadrul de securitate al Orientului Mijlociu, dar nu a atins încă un nivel de influență care să îi permită să preseze Iranul pentru concesii sau să convingă SUA să accepte anumite cereri iraniene, menținând în același timp relații echilibrate cu toți jucătorii din Golf.”
Remarcile lui Vance de la Burgenstock l-au evidențiat pe Munir, care nu este o figură a guvernului civil. Observatorii spun că instituția pakistaneză care a beneficiat cel mai vizibil în ultimele patru luni este armata. Aceasta a condus direct Pakistanul pentru mai mult de 30 de ani din istoria sa de aproape 80 de ani ca națiune independentă. Ea continuă să domine și să influențeze politica internă și afacerile externe, șeful armatei – și Munir în special – fiind văzut de critici ca liderul de facto al țării.
Costurile, susțin unii, vor cădea cel mai greu asupra celor mai îndepărtați de masa diplomatică. Tughral Yamin, un brigadier în retragere și analist de apărare din Islamabad, spune că adevăratul test intern va fi dacă vreun câștig economic va ajunge în provincia Balochistan, cea mai săracă regiune a Pakistanului, care se confruntă de peste două decenii cu o campanie armată a grupurilor rebele care cer secesiunea. „Dacă beneficiile economice sunt împărțite cu oamenii din Balochistan, flagelul terorismului poate fi eliminat. Ne aflăm în pragul unei mari oportunități economice, deși am ratat prea multe oportunități în trecut”, spune el.
