Pe Capitoliu, în această săptămână, republicani au încercat să treacă Legea pentru Protecția Plătitorilor de Tarife (Ratepayer Protection Act), inițiată de senatorul republican din Ohio, Jon Husted. Proiectul ar obliga utilitățile statale să analizeze posibilitatea de a face clienții cu „consum mare" — adică tocmai centrele de date — responsabili pentru costurile suplimentare pe care le generează. Miza personală nu e deloc mică: Husted se află într-o campanie de realecție extrem de strânsă împotriva democratului Sherrod Brown, care și-a pierdut fotoliul în Senat în 2024. Brown a transformat sprijinul trecut al lui Husted pentru centrele de date din Ohio într-unul dintre temele centrale ale campaniei.
Proiectul de lege a trecut ușor prin Camera Reprezentanților în septembrie, cu un sprijin bipartizan solid. Dar în Senat lucrurile se complică. Liderul minorității democratice, Chuck Schumer, se opune măsurii, argumentând că protecțiile oferite plătitorilor sunt, de fapt, voluntare — adică frumoase pe hârtie, dar fără dinți. În schimb, Schumer promovează propriul act, GRID Savings Act, elaborat de senatorul democrat din New Mexico, Martin Heinrich, pe care îl prezintă ca pe o variantă cu adevărat coercitivă. Pe lângă acestea, alte câteva proiecte legate de centrele de date și de AI se află în diverse etape ale procesului legislativ.
Dar cât plătim, concret?
Întrebarea de bază — cât din costurile de energie și de infrastructură sunt suportate de consumatorii obișnuiți — nu are, din păcate, un răspuns universal. Experții consultați de NPR subliniază că situația variază de la o utilitate la alta și de la un stat la altul, dar că, în final, consumatorii rezidențiali vor plăti o parte din construcția masivă legată de AI. Un estimare arată, de pildă, că clienții din Maryland plătesc cu aproximativ 168–216 de dolari pe an mai mult pe facturile la electricitate, în principal din cauza boom-ului centrelor de date.
„Vorbim despre zeci până la sute de milioane de dolari în infrastructură, construiți de aceste utilități locale", explică Connor Waldoch, cofondator și director de strategie la Grid Status, o firmă care se ocupă cu accesibilizarea datelor pieței electrice. „În multe cazuri, totul se va regăsi, în cele din urmă, în facturile clienților."
Problema e că urmărirea impactului real al centrelor de date asupra facturilor rezidențiale nu e deloc simplă. Cât din creștere se transferă asupra consumatorilor casnici — și când se întâmplă asta — depinde de contractele de achiziție de energie ale utilităților, de tarifele cu amănuntul și de deciziile regulatorilor privind cine plătește, potrivit lui Lucy Qiu, profesoară la Școala de Politici Publice a Universității din Maryland.
Un exemplu grăitor vine de la PJM, organizația regională de transmisie care coordonează rețeaua electrică și piața en-gros a energiei în 13 state plus Districtul Columbia. PJM alimentează Virginia de Nord, regiunea cu cea mai mare concentrare de centre de date din lume. Monitorul Independent al Pieței estimează că centrele de date au costat cei 67 de milioane de plătitori ai săi aproximativ 29 de miliarde de dolari în ultimii doi ani, aproximativ.
„Toată lumea plătește aceste costuri", spune Ari Peskoe, directorul Inițiativei de Drept Electric de la Harvard. „Ele se răspândesc în toată regiunea, la fiecare firmă și la fiecare rezident care are un contor de electricitate."
De ce e atât de greu de calculat
Creșterea centrelor de date poate împinge costurile en-gros în sus, pur și simplu prin creșterea cererii. Asta determină cât de multă capacitate de generare trebuie să asigure utilitățile și operatorii regionali, explică Qiu. Se adaugă apoi costurile cu construirea de linii electrice noi, substații și alte elemente de infrastructură necesare conectării centrelor de date la rețea. Iar stabilirea cât din aceste investiții deservește exclusiv centrele de date — și cât aduce beneficii și altor consumatori — e chiar miezul dificultății în stabilirea cine primește factura.
„Depinde cu adevărat de amploarea modernizării și de modul în care utilitățile fac contabilitatea acestor părți — dacă sunt folosite doar de centrele de date sau sunt împărțite și cu alți clienți", spune Qiu.
Chiar și așa, „un singur număr clar", valabil la nivel național, e pur și simplu imposibil, susține Peskoe, de la Harvard, pentru că „o mare parte din datele despre cât plătesc anumite centre de date sunt ascunse în spatele acordurilor de confidențialitate".
Aceste acorduri de nedivulgare (NDA) au devenit un adevărat punct sensibil la nivel local, pe măsură ce rezidenții opuși noilor proiecte îi acuză pe oficiali de secretismul care înconjoară multe dintre acorduri. Un studiu realizat anul trecut de Universitatea Mary Washington a arătat că NDA-uri fuseseră semnate în 80% din localitățile din Virginia unde existau centre de date deja funcționale, aprobate sau propuse.
Contactat de NPR, Jeremy L. Slayton, purtătorul de cuvânt al Dominion Energy — compania care deservește comitatul Loudoun, din Virginia, unde funcționează circa 250 de centre de date — a declarat: „Recuperăm costurile pentru infrastructura de distribuție și transmisie de la clienți. Aceste active sunt esențiale pentru serviciul electric fiabil pe care îl oferim. Toate costurile recuperate de la clienți sunt analizate și aprobate de Comisia de Stat a Corporațiilor din Virginia", agenția independentă care reglementează utilitățile publice.
Există însă și un alt factor în joc, atrage atenția Qiu. Industria centrelor de date e în mare grabă, iar așteptarea unor noi tehnologii de generare a energiei nu pare o opțiune. Ca urmare, pentru a face față cererii, companiile de utilități vor recurge probabil la centrale mai puțin eficiente — iar aceste costuri se vor transfera, în timp, tot asupra consumatorilor.
Mai rămâne și problema imaginii, subliniază Waldoch, de la Grid Status. Clienții mari, precum gigantii tehnologiei, preferă să nu fie asociați public cu creșterea facturilor populației — iar această reticență alimentează și mai mult secretul care învăluie acordurile dintre ei și utilități.
De ce este important:
Pentru că factura la curent nu mai e doar o problemă personală, ci una politică. Boom-ul centrelor de date pentru AI transformă consumatorii obișnuiți în finanțatori tăcuți ai unei revoluții tehnologice din care nu au nimic de câștigat direct — fie prin tarife en-gros mai mari, fie prin infrastructură plătită din buzunarul tuturor. Faptul că marile contracte sunt ascunse în spatele acordurilor de confidențialitate face practic imposibilă verificarea cine plătește ce. Iar cu alegerile de la jumătatea mandatului aproape, ambele partide încearcă să transforme această nemulțumire în capital electoral — ceea ce înseamnă că, în lunile următoare, vom asista la o luptă legislativă care ar putea redefinești cine suportă costurile erei inteligenței artificiale: corporațiile sau noi, cei care plătim lunar factura.
