Statele Unite au urmărit timp de peste două decenii o dublă strategie de neproliferare, vizând atât Iranul, cât și Coreea de Nord. Ambele regimuri erau considerate „state rebele” care încălcau normele internaționale și amenințau securitatea regională. Washingtonul a cerut în mod constant ca ambele țări să renunțe la ambițiile nucleare, fie prin sancțiuni economice, fie prin negocieri diplomatice, fie prin amenințări militare. Însă rezultatele au fost radical diferite.
Iranul, sub conducerea lui Hassan Rouhani și mai târziu a lui Ebrahim Raisi, a ales calea diplomației. În 2015, Teheranul a semnat Planul Comun de Acțiune (JCPOA), acceptând să-și limiteze programul nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor. Deși acordul a fost considerat o victorie a diplomației, retragerea unilaterală a SUA în 2018 sub administrația Trump a destabilizat totul. Iranul a reluat îmbogățirea uraniului, iar tensiunile au escaladat până la punctul în care, în 2024, liderul suprem al Iranului a fost ucis într-un atac atribuit Israelului sau SUA. Pentru Phenian, aceasta a fost o lecție dură: compromisul nu aduce siguranță, ci vulnerabilitate.
Coreea de Nord a mers pe un drum complet opus. Sub Kim Jong Un, programul nuclear a fost accelerat, iar testele cu rachete balistice au devenit o rutină. Deși sancțiunile ONU au fost dure, iar presiunile americane constante, Phenianul nu a cedat. Kim a negociat cu Trump în 2018-2019, dar fără a renunța la arsenalul nuclear. După eșecul summitului de la Hanoi, Coreea de Nord a continuat să-și dezvolte capacitățile, iar acum deține un număr estimat de 50-60 de focoase nucleare și rachete capabile să lovească SUA.
„Am făcut alegerea corectă”, a declarat recent un oficial nord-coreean de rang înalt, citând soarta Iranului. „Dacă am fi renunțat la armele noastre, am fi fost acum o țintă ușoară, ca și ei.” Această viziune este larg răspândită în rândul elitei de la Phenian. Pentru Kim Jong Un, armele nucleare nu sunt doar un instrument de descurajare, ci o poliță de asigurare împotriva unui scenariu de tip libian sau irakian – unde liderii care au renunțat la armele de distrugere în masă au fost ulterior înlăturați sau uciși.
Analiștii subliniază că această percepție este profund înrădăcinată în istoria Coreei de Nord. Războiul din Coreea (1950-1953) s-a încheiat cu un armistițiu, nu cu un tratat de pace, iar SUA mențin trupe în Coreea de Sud. Fără arme nucleare, Phenianul s-ar simți complet expus. În plus, exemplul Libiei din 2011 este frecvent citat: Muammar Gaddafi a renunțat la programul său nuclear în 2003, iar câțiva ani mai târziu a fost ucis de rebeli sprijiniți de NATO. Pentru Kim, aceasta este o dovadă clară că renunțarea la armele nucleare echivalează cu sinuciderea politică.
Pe de altă parte, Iranul a demonstrat că nici măcar o abordare mai flexibilă nu garantează securitatea. Deși Teheranul a respectat inițial JCPOA, retragerea SUA și asasinarea liderului său au arătat că diplomația poate fi trădată. „Iranul a jucat după reguli și a pierdut”, comentează un expert în securitate internațională. „Coreea de Nord a încălcat toate regulile și a câștigat. Aceasta este realitatea dură a politicii globale.”
Această dinamică are implicații majore pentru viitorul neproliferării. Dacă modelul nord-coreean devine un exemplu de succes, alte state ar putea fi tentate să urmeze aceeași cale. Deja, există speculații că Arabia Saudită, Turcia sau chiar Japonia ar putea reconsidera opțiunea nucleară. În același timp, SUA se confruntă cu o dilemă: cum să descurajeze proliferarea fără a oferi garanții de securitate credibile?
Administrația Biden a încercat să reia dialogul cu Phenianul, dar fără succes. Coreea de Nord a refuzat orice negociere care nu include recunoașterea statutului său de putere nucleară. În plus, testele recente cu rachete hipersonice și submarine cu capacitate nucleară arată că programul continuă să avanseze. „Kim Jong Un nu va renunța niciodată la armele nucleare”, afirmă un diplomat occidental. „El a văzut ce s-a întâmplat cu Iranul și a tras concluzia corectă din perspectiva lui.”
Pentru comunitatea internațională, aceasta este o veste proastă. Regimul de neproliferare, bazat pe Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT), este deja slăbit de retragerea Coreei de Nord în 2003 și de ambiguitatea Iranului. Dacă Phenianul continuă să fie un exemplu de „succes” al descurajării nucleare, tot mai multe state ar putea căuta să obțină arme nucleare ca garanție supremă a suveranității.
În concluzie, Coreea de Nord privește cu satisfacție la soarta Iranului, considerând că alegerea sa de a nu renunța la armele nucleare a fost corectă. Această percepție, oricât de periculoasă pentru securitatea globală, este profund ancorată în realitățile geopolitice. Până când marile puteri nu vor oferi garanții de securitate credibile și durabile, statele mici vor continua să vadă în armele nucleare singura cale de supraviețuire.
De ce este important:
Acest articol evidențiază o schimbare majoră în dinamica securității globale: Coreea de Nord consideră că armele nucleare i-au salvat regimul, în timp ce Iranul, care a ales diplomația, a plătit un preț tragic. Înțelegerea acestei percepții este crucială pentru a anticipa viitoarele crize de proliferare și pentru a evalua eficiența strategiilor de descurajare. Dacă modelul nord-coreean devine un precedent, riscul răspândirii armelor nucleare crește exponențial, amenințând stabilitatea internațională. De aceea, este esențial ca liderii mondiali să reconsidere abordările actuale și să ofere alternative viabile statelor care se simt amenințate.
