De la începutul conflictului, care a intrat deja în al treilea an, disparițiile au devenit o realitate cotidiană. Potrivit organizațiilor internaționale, peste 10.000 de persoane, dintre care mii de copii, sunt considerate dispărute în Fâșia Gaza. Dar aceste cifre sunt departe de a reflecta amploarea tragediei, pentru că multe familii nu au reușit nici măcar să raporteze dispariția celor dragi. Înregistrările oficiale au fost distruse, bazele de date au fost bombardate, iar hârtiile care atestau existența unui copil au ars odată cu casele.
„Am căutat-o pe fiica mea, Sara, timp de opt luni”, spune Umm Khaled, o femeie în vârstă de 45 de ani, care locuiește acum într-o școală improvizată din Deir al-Balah. „Ultima dată am văzut-o când a plecat să aducă apă de la fântâna din cartier. A dispărut. Am întrebat toată lumea, am mers la spitale, la morgi, la birourile organizațiilor. Nimeni nu știe nimic. Uneori visez că o văd alergând spre mine, dar când mă trezesc, tot ce am este o fotografie veche.”
Povestea Umm Khaled nu este singulară. În fiecare zi, zeci de părinți se adună în fața sediilor Comitetului Internațional al Crucii Roșii (ICRC) din Gaza, cu fotografii șterse de timp, cu numere de telefon care nu mai răspund și cu o singură întrebare: „Unde este copilul meu?”. Dar răspunsurile sunt rare, iar informațiile sunt fragmentate. Multe dintre persoanele dispărute au fost îngropate în gropi comune, fără a fi identificate, iar altele au fost duse în locuri necunoscute, fie de către forțele israeliene, fie de către grupări armate.
„Este o criză umanitară în interiorul unei crize umanitare”, explică un coordonator al unei organizații neguvernamentale care lucrează pe teren, sub protecția anonimatului. „Familiile nu au acces la informații, iar infrastructura care ar putea ajuta la identificarea persoanelor a fost distrusă. Nu există un registru central, nu există un sistem de urmărire, iar echipele de salvare sunt copleșite de numărul mare de victime.”
În lipsa unor răspunsuri oficiale, familiile au început să-și facă propriile anchete. Au format grupuri de căutare, au împărțit zonele în sectoare, au interogat martori, au verificat listele de decedați publicate de spitale. Dar aceste eforturi sunt adesea zadarnice. „Am mers la fiecare spital din Gaza, am verificat fiecare listă, am întrebat fiecare medic. Nimic”, spune Abu Mohammed, un bărbat de 60 de ani, care își caută nepotul de 7 ani, dispărut în timpul unui bombardament asupra taberei de refugiați Jabalia. „Uneori mă gândesc că poate e mai bine să nu știu. Dar nu pot să renunț. Este sângele meu.”
Situația este cu atât mai complicată cu cât multe dintre persoanele dispărute au fost separate de familii în timpul evacuărilor forțate. În haosul generat de ordinele de evacuare, copiii s-au pierdut de părinți, iar bătrânii au rămas în urmă. Un raport recent al ONU estimează că peste 1.500 de copii au fost separați de familiile lor în timpul strămutărilor, iar mulți dintre ei nu au fost încă reuniți. „Am fost evacuați de trei ori”, povestește Umm Khaled. „În a doua evacuare, am pierdut-o pe Sara. Am încercat să mă întorc, dar zona era bombardată. Am stat zile întregi la punctul de control, dar soldații nu ne lăsau să trecem.”
Apelurile familiilor către ICRC și alte agenții internaționale rămân, de cele mai multe ori, fără ecou. „Am depus o cerere la Crucea Roșie acum șase luni. Mi-au spus că vor investiga, dar nu am primit niciun răspuns”, spune Abu Mohammed. „Nu cerem prea mult. Vrem doar să știm dacă copiii noștri sunt vii sau morți. Dacă sunt morți, vrem să-i îngropăm cu demnitate. Dacă sunt vii, vrem să-i găsim.”
În acest peisaj de ruine și disperare, există și povești care sfidează tragedia. Un bărbat din Khan Younis și-a găsit fiul după 14 luni, într-un spital din Rafah, unde copilul fusese adus de o ambulanță, inconștient, fără acte. „L-am recunoscut după o aluniță de pe gât. Am plâns ore întregi. Dar câți alți părinți nu au această șansă?”, se întreabă el.
Specialiștii în drept internațional umanitar atrag atenția că disparițiile forțate și lipsa de informații despre soarta persoanelor dispărute reprezintă o încălcare a Convențiilor de la Geneva. „Familiile au dreptul de a ști ce s-a întâmplat cu cei dragi”, subliniază un avocat pentru drepturile omului. „Acest drept este fundamental, iar obligația de a oferi informații revine atât statului Israel, cât și autorităților din Gaza.”
În ciuda tuturor obstacolelor, familiile nu renunță. În fiecare vineri, un grup de mame se adună în fața sediului ONU din Gaza City, cu pancarte pe care sunt scrise numele copiilor lor dispăruți. „Vrem să ne vadă lumea”, spune una dintre ele. „Vrem ca cineva să facă ceva. Nu putem să ne întoarcem la casele noastre, nu putem să ne găsim copiii, nu putem să trăim. Suntem prinși între ruine și tăcere.”
Războiul din Gaza a lăsat în urmă nu doar mii de morți, ci și o generație de părinți care nu știu dacă să jelească sau să spere. În lipsa unor răspunsuri, ei rămân într-un purgatoriu emoțional, incapabili să-și închidă rănile. Iar pentru copiii dispăruți, fiecare zi care trece fără a fi găsiți înseamnă o șansă în minus de a se reuni cu familiile lor.
De ce este important:
Această criză a disparițiilor din Gaza nu este doar o problemă umanitară, ci și o chestiune de drept internațional și de responsabilitate morală. Fără un efort coordonat al comunității internaționale pentru a identifica și reuni familiile, rănile provocate de război vor rămâne deschise pentru generații. Fiecare copil dispărut este o dovadă a eșecului nostru colectiv de a proteja civilii în conflicte armate. Iar pentru familiile care își caută cei dragi, fiecare zi fără răspunsuri este o încălcare a demnității lor umane. Este esențial ca organizațiile internaționale, inclusiv ICRC, să primească resursele și accesul necesar pentru a documenta, a căuta și a reuni familiile, iar statele implicate să respecte obligațiile legale de a oferi informații despre soarta persoanelor dispărute.
