Propria mea mamă, Najat, care are doar 46 de ani, suferă de cancer, diagnosticat destul de târziu. Pe 21 martie, când lumea arabă și-a sărbătorit mamele, nu i-am spus „La mulți ani, mamă”. În schimb, m-am rugat în tăcere să rămână cu noi încă puțin. Nu m-am gândit la sărbători; m-am gândit la propria mea teamă de a o pierde. De Ziua Mamei, mama mea nu și-a îmbrăcat cele mai frumoase haine și nu s-a alăturat nouă pentru o masă specială, zâmbind și părând fericită. Era fragilă și istovită. Cu o săptămână înainte de Ziua Mamei, făcuse al treilea ciclu de chimioterapie și petrecuse zile întregi în pat, fără să se poată mișca și abia putând vorbi. Nicio vorbă din lume nu ar fi fost suficientă pentru a-i spune cât de mult însemna pentru mine în acea zi. Dar am tăcut. În ziua în care alții își sărbătoreau mamele, mi-am reținut lacrimile ca să nu-i adaug la durere.
Cazul mamei mele nu este unic. Genocidul a adus o suferință imensă mamelor din Gaza. Și acea durere, mizerie și moarte încep din momentul în care femeile pășesc în maternitate. Rata deceselor materne în timpul nașterii s-a triplat în timpul genocidului. Un raport recent a documentat 220 de femei palestiniene care au murit în timp ce nășteau în Gaza între ianuarie și iunie 2025. Foametea a afectat în mod disproporționat femeile însărcinate și care alăptează, punându-le pe ele și pe copiii lor în pericol de moarte și de diverse complicații de sănătate. Mamele au fost nevoite să îndure durerea de a vedea 70.000 de copii suferind din cauza malnutriției. Peste 150 de mame au fost nevoite să-și îngroape copiii care au cedat foametei. Peste 22.000 de femei și-au pierdut soții și sunt acum forțate să fie mame și tați pentru copiii lor, purtând singure pe umeri sarcina extenuantă a supraviețuirii în mijlocul unui genocid. Multe altele poate nu și-au pierdut soții, dar rămân principalele îngrijitoare ale copiilor răniți sau bolnavi, sau ale bătrânilor din familii. Multe trebuie să trăiască cu durerea constantă și pulsantă de a-și fi pierdut copiii în atacurile israeliene; peste 21.000 dintre victimele genocidului au fost copii.
În tot acest timp, povara conducerii unei gospodării a crescut enorm, deoarece nu există apă curentă, electricitate sau acces normal la hrană. Viața în corturi care nu protejează de căldura arzătoare sau de frigul înghețat, de boli sau dăunători, este insuportabilă. La fel este și pierderea celor dragi. Chiar și cele mai rezistente mame din Gaza sunt la limita puterilor lor. Nu e de mirare că atât de multe mame se îmbolnăvesc. Dar Israelul s-a asigurat și că nu primesc tratamentul de care au nevoie. Armata israeliană a bombardat toate spitalele din Gaza și a distrus singurul spital oncologic specializat. Asta a însemnat că nu numai pacienții cu cancer și boli cronice nu primesc tratament adecvat, dar și că, în timpul războiului, nu a existat nicio modalitate de a efectua controalele regulate necesare care pot depista bolile în stadii incipiente. Medicii i-au spus mamei mele că cancerul ei probabil creștea de aproape doi ani. Descoperirea timpurie ar fi putut face tratamentul mult mai ușor și i-ar fi îmbunătățit șansele.
Trăiesc cu adevărat cele mai grele zile ale vieții mele. Sunt sfâșiată între teama pentru ea și nevoia de a aduna puterea de a o înlocui acasă. O văd cum se frânge în fiecare zi, puțin câte puțin, ceea ce mă frânge și pe mine. Sunt cea mai mare fiică, așa că responsabilitatea pentru gospodărie a căzut pe umerii mei. Mama mea obișnuia să facă totul de parcă nu necesita niciun efort, de parcă viața pur și simplu mergea de la sine. Acum am intrat în pielea ei și mi-am dat seama cât de epuizantă a fost această muncă. Mă uit la sora mea, care are doar trei ani, și încerc din greu să o conving că sunt fericită și că mama noastră este bine. Îi tot spun că părul mamei va crește din nou lung și frumos. În fiecare zi de chimioterapie, sora mea mă întreabă: „Unde s-a dus mama?” Trag aer adânc înainte să răspund că s-a dus la doctor. Nu este o întrebare simplă la care să răspunzi încercând să ții cont de durerea realității pe care o dezvăluie. Gătesc, fac curat și am grijă de toată lumea acasă. Când termin și este timpul să mă odihnesc, mintea mea nu se odihnește. Întreabă neîncetat: „Își va reveni? Se va întoarce la noi așa cum era? Vor trece aceste zile grele?” Fiecare posibilitate care îmi trece prin minte mă epuizează și apasă greu pe inima mea.
Aceasta nu este o criză trecătoare. Este mama mea, și este cancer, și este Gaza în mijlocul unui genocid. Acum așteptăm cu nerăbdare ca operația ei – mastectomia totală – să fie programată. Medicii au spus că mama are nevoie și de radioterapie, care nu este disponibilă acum în Gaza. I s-a dat o trimitere medicală, care nu a fost încă aprobată. Este una dintre cei 20.000 de palestinieni din Gaza care au nevoie urgentă de evacuare, care a fost făcută în mod intenționat extrem de lentă. Din când în când, mama se uită la hârtia de trimitere care confirmă nevoia ei urgentă de a călători și oftează adânc de tristețe. Nu pot spune ce o doare cel mai mult: boala, mastectomia, înfățișarea schimbată sau punctul de trecere Rafah restricționat. Sunt aproape sigură că inima ei nu poate suporta toate astea și că mintea ei se poate prăbuși într-o zi sub greutatea acestei dureri. Suferința ei – și a atâtor alte mame din Gaza – nu va fi nici măcar înregistrată într-o statistică. Va rămâne nevăzută – exact așa cum au intenționat arhitecții genocidului.
De ce este important:
Acest articol nu este doar o poveste personală sfâșietoare, ci și o mărturie a unei realități pe care mass-media internațională o ignoră adesea. Genocidul din Gaza nu înseamnă doar numere și statistici – înseamnă mame care mor de cancer pentru că nu au acces la tratament, copii care rămân orfani și familii distruse. Este important să înțelegem că suferința continuă chiar și atunci când camerele de filmat nu mai sunt prezente. Fiecare mamă din Gaza care se luptă să supraviețuiască reprezintă o acuzație la adresa indiferenței globale. Citind această poveste, nu putem rămâne pasivi – trebuie să cerem încetarea blocadei, evacuarea medicală urgentă și protejarea civililor. Altfel, istoria ne va judeca pentru tăcerea noastră.
