Rasoul, un inginer de 42 de ani din Teheran, avea un plan pentru scenariul cel mai negru. Cu un loc de muncă stabil la o companie de tehnologie, își liniștea mereu soția: dacă vremurile se vor înrăutăți cu adevărat, îi spunea el, va putea oricând să conducă pentru Snapp – varianta locală a Uber. Dar nici el nu-și imagina că va ajunge să-și pună planul în practică atât de repede și într-un mod atât de dureros. În ianuarie, în timpul unei represiuni brutale a protestelor, autoritățile iraniene au restricționat sever accesul la internet, tăind orice legătură cu lumea exterioară. Compania la care lucra Rasoul depindea de rețele globale, iar întreruperile au distrus serviciile de livrare. „Situația companiei s-a înrăutățit teribil”, povestește el. „Pierdeau clienți unul câte unul.” Până la jumătatea lui februarie, a fost concediat, iar depresia nu a întârziat să apară.
Disperat să-și plătească facturile, Rasoul a apelat la planul de rezervă: a început să conducă noaptea pentru Snapp. Dar și această strategie a eșuat. Războiul declanșat de SUA și Israel la sfârșitul lui februarie, sancțiunile tot mai strânse și blocada Strâmtorii Hormuz au dus la creșterea prețului la combustibil, iar reparațiile costisitoare ale mașinii i-au mâncat rapid câștigurile mizere. Bombardamentele americane constante făceau deplasările pe timp de noapte mult prea periculoase. În cele din urmă, a fost nevoit să se sprijine pe familia extinsă pentru a supraviețui. Planurile personale, inclusiv întemeierea unei familii, au fost complet amânate. „Am crezut că după căsătorie voi putea continua să lucrez și să călătoresc, să mergem împreună în locuri frumoase”, spune Rasoul cu amărăciune. „Dar de când ne-am căsătorit, nimic.”
Povestea lui Rasoul nu este singulară. Kayvan, un inginer de materiale în vârstă de 42 de ani, tot din Teheran, a ajutat o firmă chineză să înființeze o afacere de aprovizionare cu materii prime pentru sectorul petrolier vital al Iranului. „Mediul a devenit atât de nesigur”, își amintește el. „Rutele de tranzit și de transport maritim au fost închise, Strâmtoarea Hormuz a fost blocată, transportul pe mare a devenit imposibil.” În ziua în care a trebuit să-și părăsească locul de muncă, Kayvan spune că a fost ca în filmele americane în care oamenii își aruncă lucrurile într-o cutie și își golesc biroul. Pentru a supraviețui, familia sa s-a bazat integral pe venitul soției și pe economiile personale care se topeau rapid. „Inflație terifiantă, creșteri de prețuri fără precedent... nu am trăit niciodată zile ca acestea”, mărturisește el, adăugând că războiul trebuie să se oprească. „Ne destrămăm cu toții.”
Datele oficiale par aproape ridicole în comparație cu realitatea. Rata șomajului declarată de guvern este de 9%, dar analiștii independenți susțin că cifra reală este mult mai mare. Disperarea după un loc de muncă este palpabilă: Jobvision, un important portal iranian de căutare a unui loc de muncă, a raportat o creștere cu 50% a numărului de CV-uri depuse doar în ultimele zile ale lunii aprilie. Chiar și liderii sindicali acceptați de stat recunosc amploarea crizei. În mai, Alireza Mahjoob, șeful Casei Muncitorilor din Iran – principala organizație a muncitorilor – a admis la televiziunea de stat că șomajul este mult mai grav decât se anticipase. „Nu știm cât de mult va afecta clasa noastră muncitoare deja fragilă, lăsându-ne pe toți neputincioși și neajutorați”, a spus Mahjoob.
Impactul economic se resimte în fiecare colț al societății. Inflația a explodat, prețurile la gaze, alimente și chirie au crescut vertiginos. Oamenii sunt nevoiți să se împrumute doar pentru a supraviețui, iar marile etape ale vieții – căsătoria, nașterea unui copil, cumpărarea unei locuințe – sunt amânate pe termen nelimitat. Sectoare întregi s-au prăbușit din cauza blocadelor din lanțul de aprovizionare și a instabilității regionale. Industria petrolieră, coloana vertebrală a economiei iraniene, este paralizată. Transporturile maritime sunt imposibile, iar rutele terestre sunt pline de pericole. Nimeni nu mai investește, nimeni nu mai angajează, iar cei care își păstrează locul de muncă trăiesc cu frica permanentă că următorul buletin de plată ar putea fi ultimul.
Pentru unii, a venit o ușurare temporară, dar care oferă puțină liniște sufletească. În iulie, Rasoul a reușit să obțină un nou post de manager de vânzări. Totuși, cu conflictul care continuă și economia în cădere liberă, stabilitatea pare o iluzie. „Suntem ca niște pasageri într-un tren”, spune el. „Nu știm dacă podul din față este rupt sau intact.” Această metaforă sumbră surprinde perfect starea de spirit a unei națiuni întregi, prinsă între ciocanul războiului și nicovala sancțiunilor. Iranienii obișnuiți, care nu au cerut nimic din toate acestea, sunt cei care plătesc prețul cel mai mare. Ei nu au arme, nu au putere de decizie, dar au totul de pierdut.
În timp ce liderii politici vorbesc despre strategii și victorii, pe străzile din Teheran, Isfahan sau Shiraz, oamenii se luptă să pună pâine pe masă. Magazinele se închid, piețele sunt goale, iar speranța se estompează cu fiecare zi care trece. Războiul și sancțiunile nu lovesc doar infrastructura sau economia – ele lovesc direct în viețile oamenilor, în demnitatea lor, în visele lor. Iar când visele mor, o națiune întreagă rămâne în derivă.
De ce este important:
Această criză economică profundă din Iran nu este doar o problemă internă, ci are implicații globale. Colapsul economiei iraniene alimentează instabilitatea regională, crește riscul unor valuri migratorii masive și poate duce la o radicalizare a societății. În plus, blocada Strâmtorii Hormuz, prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial, amenință securitatea energetică a întregii lumi. Înțelegerea suferinței oamenilor obișnuiți este esențială pentru a evalua corect costul real al războiului și al sancțiunilor, dincolo de cifrele oficiale și de declarațiile politice. Fiecare poveste personală, fiecare loc de muncă pierdut, fiecare familie destrămată reprezintă o lecție dureroasă despre prețul pe care îl plătesc civilii în conflictele care nu le aparțin.
