Contextul acestor confiscări este unul al unei crize economice profunde și al nemulțumirii sociale crescânde. După protestele masive din 2022, declanșate de moartea lui Mahsa Amini, regimul a căutat noi metode de a descuraja opoziția. Confiscarea proprietăților nu este doar o pedeapsă financiară, ci și o umilire publică: victimele sunt etichetate drept „dușmani ai națiunii”, iar bunurile lor sunt redistribuite către instituții loiale regimului sau vândute pentru a umple bugetul de stat.
Mecanismul legal este vag și arbitrar. Articolul 49 din Constituția iraniană permite confiscarea averilor dobândite „prin mijloace ilegale”, dar definiția este atât de largă încât poate fi aplicată oricui. În practică, instanțele speciale – adesea controlate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) – emit ordine de confiscare pe baza unor acuzații nefondate, cum ar fi „sprijinirea dușmanilor” sau „propaganda împotriva regimului”. Avocații care îndrăznesc să apere aceste cazuri riscă la rândul lor sancțiuni.
Un caz emblematic este cel al jurnalistului și activistului politic Ahmad Batebi, condamnat la moarte în 2021, a cărui familie a pierdut toate proprietățile după ce acesta a fost acuzat de „război împotriva lui Dumnezeu”. Deși sentința sa a fost comutată, bunurile nu au fost returnate. La fel, familia lui Sattar Beheshti, un blogger ucis în detenție în 2012, a rămas fără casă după ce autoritățile au decis că aceasta fusese cumpărată cu bani „obținuți ilegal” din activități contrare regimului.
Impactul psihologic și social este devastator. Oamenii trăiesc cu teama constantă că, dacă își exprimă o opinie critică, vor pierde totul. Mulți aleg să părăsească țara, dar chiar și în exil, proprietățile lor sunt confiscate. De exemplu, mai mulți iranieni din diaspora care au donat pentru organizații de opoziție au descoperit că terenurile sau casele lor din Iran au fost naționalizate fără notificare.
Reacțiile internaționale au fost slabe și fragmentate. Statele Unite și Uniunea Europeană au impus sancțiuni împotriva unor oficiali iranieni implicați în astfel de confiscări, dar măsurile nu au oprit practica. Organizațiile pentru drepturile omului, precum Amnesty International, au documentat zeci de cazuri, însă regimul ignoră apelurile, invocând suveranitatea națională.
Pe plan intern, această politică alimentează și mai mult nemulțumirea. Clasa de mijloc, deja erodată de inflație și șomaj, vede cum statul își însușește bunurile cetățenilor fără nicio justificare reală. Chiar și unii clerici și-au exprimat îngrijorarea, temându-se că măsura va submina încrederea în sistemul judiciar și va alimenta instabilitatea.
În concluzie, confiscarea proprietăților criticilor regimului nu este doar o încălcare gravă a drepturilor omului, ci și un semnal al disperării unui regim care se simte amenințat. În loc să abordeze problemele reale – corupția, sărăcia, lipsa libertății –, Teheranul preferă să lovească în cei care îndrăznesc să vorbească. Rămâne de văzut dacă presiunea internațională va crește suficient pentru a opri această practică sau dacă iranienii vor continua să plătească prețul curajului lor.
De ce este important:
Această practică a confiscării proprietăților este o încălcare flagrantă a dreptului la proprietate privată și a libertății de exprimare, drepturi fundamentale recunoscute internațional. Ea arată cum un regim autoritar folosește instrumente legale pentru a distruge opoziția și a intimida populația. Înțelegerea acestui fenomen este crucială pentru a evalua starea democrației și a drepturilor omului în Iran, dar și pentru a ghida politica externă a statelor care doresc să sprijine schimbarea pașnică în această țară.
