Nucile de betel, semințele maroniu-verzui ale anumitor palmieri, de mărimea unei nuci, sunt consumate de aproximativ 600 de milioane de oameni în prezent. Utilizatorii susțin că acestea aduc beneficii precum ameliorarea indigestiei, respirație proaspătă sau un plus de energie. Însă comunitatea medicală avertizează că utilizarea pe termen lung poate deteriora dinții, crește riscul bolilor de inimă și poate duce la cancer oral, din cauza substanțelor chimice conținute. Cu toate acestea, milioane de oameni sunt dependenți de mestecatul acestor nuci, considerate a patra substanță psihoactivă cea mai folosită din lume, după tutun, alcool și cofeină.
Noul studiu, coordonat de profesorul Adam Brumm de la Universitatea Griffith din Australia, sugerează că această „pasiune” pentru nucile de betel nu este deloc nouă. Dimpotrivă, ar putea fi extrem de veche. Analizând dinții antici, cercetătorii au descoperit ceea ce consideră a fi o etapă timpurie a practicii, când vânătorii-culegători obișnuiau să sugă nucile, posibil pentru efectele lor analgezice. „Este o descoperire arheologică întâmplătoare care dezvăluie o etapă incipientă în dezvoltarea acestui drog comun folosit astăzi”, explică Brumm. „Credem că a început cu vânătorii-culegători care doar sugeau nucile, aproape ca niște bomboane tari.”
Cercetătorii din afara echipei consideră dovezile convingătoare, deși nu definitive. José Capriles, profesor asociat de antropologie la Universitatea Penn State, care a descoperit utilizarea drogurilor de către oameni acum o mie de ani în America de Sud, subliniază că utilizarea substanțelor are rădăcini adânci în istoria umanității: „Instinctul de a experimenta și de a ne extinde orizonturile cu substanțe este parte a naturii umane.”
Cum au descoperit oamenii de știință această utilizare antică a nucilor de betel? Povestea implică două seturi de dinți misterioase, salivă artificială și experimente personale. Pe șantierul arheologic din Sulawesi, Brumm și colegii săi au excavat rămășițe umane foarte vechi, aparținând unui vânător-culegător care a trăit acum până la 25.000 de ani. „Erau șanțuri foarte ciudate în dinți, pe care nu le puteam explica”, spune Brumm. A trimis e-mailuri către alți arheologi, „toți experții mondiali de top în uzura dentară antică”, cerându-le sfatul. „Niciunul nu a putut explica cum s-au format aceste șanțuri.” La aproximativ 20 de mile spre est, au găsit un al doilea set de dinți, de la un om care a trăit acum până la 8.000 de ani, cu semne similare. „Șanțurile erau atât de adânci încât expuseseră cavitatea pulpară, centrul nervos al mai multor dinți”, descrie Brumm, adăugând că acest model a necesitat probabil decenii de uzură repetată.
Deși se știe că vânătorii-culegători din acea perioadă foloseau dinții ca unelte – ținând, spărgând, întinzând obiecte – niciuna dintre aceste utilizări nu corespundea șanțurilor observate. „Am exclus orice tip de mâncare pe care ar fi putut-o consuma, am exclus posibilitatea că procesau fibre vegetale pentru a face sfoară în gură”, spune Brumm. Rămas fără explicații, și-a amintit de un alt exemplu de uzură dentară distinctivă, din perioada colonială în Europa, America și Australia, când muncitorii fumau în mod obișnuit tutun din pipe de lut. „Țineau pipa ieșită din gură, în stilul lui Popeye”, explică Brumm. „După o viață întreagă de acest obicei, aveau o crestătură perfect rotundă în dinți, în care puteai introduce direct tulpina pipei.”
Brumm și colegii săi au considerat că șanțurile din Indonezia ar putea proveni dintr-un obicei similar, bazat pe practici culturale. În regiunea Asia-Pacific de astăzi, nucile de betel sunt mestecate de obicei cu alte substanțe chimice pentru efectele lor stimulante combinate. Cu toate acestea, modelele de uzură de pe dinți erau compatibile cu suptul – nu cu mestecatul – unor obiecte dure, rotunde, abrazive, timp de mulți ani, spune Brumm. El și colegii săi cred că au descoperit o etapă timpurie de dezvoltare a practicii. „Credem că erau dependenți de suptul nucilor”, afirmă Brumm.
Deoarece suptul nucilor de betel nu este comun astăzi, Brumm a colaborat cu profesorul Roger Papke, cercetător în neurofarmacologie la Universitatea din Florida, pentru a testa dacă acțiunea ar putea produce un efect de drog pe care oamenii antici l-ar fi dorit. „Am înmuiat nuci întregi de betel în salivă artificială și apoi am introdus extractele rezultate în celule de ou de broască modificate genetic pentru a produce receptori cerebrali umani”, spune Brumm. Au descoperit că saliva artificială a extras cu succes arecolina, o substanță chimică activă din nuca de betel, iar receptorii cerebrali s-au activat la contactul cu saliva. „Am demonstrat că dacă doar sugi nuca, există o reacție fiziologică care poate fi eliberată în sânge și apoi în creier, și care poate modifica funcția creierului uman”, explică el.
Apoi au încercat să stabilească dacă acești oameni antici chiar făceau acest lucru. Pe lângă potrivirea formei nucilor de betel cu șanțurile din dinți, au testat țesuturile dentare și au găsit urme de arecolină – pentru care nucile de betel sunt singura sursă naturală cunoscută, spune Papke. Brumm s-a pus și el în pielea oamenilor antici și a încercat să sugă nuci de betel. „A trebuit să încerc”, spune el. „Dacă rozi ușor partea exterioară, eliberează sucul de betel. Are un gust extrem de amar și astringent, care îți amorțește toată gura.” El presupune că efectul de amorțire și calmare a durerii era ceea ce căutau vânătorii-culegători antici.
Brumm crede că cei care sugeau nuci de betel și-au uzat dinții până la nerv, ceea ce ar fi putut fi foarte dureros, ducând la și mai mult supt de nuci pentru a calma durerea. „Practic erau prinși într-un cerc vicios și erau dependenți de acest drog natural din plante”, concluzionează Brumm. Această descoperire nu doar că aruncă lumină asupra unui obicei străvechi, dar subliniază și profunzimea relației umane cu substanțele psihoactive, o relație care a modelat culturi și comportamente de-a lungul mileniilor.
De ce este important:
Această cercetare nu doar că rezolvă un mister arheologic, ci oferă o perspectivă fascinantă asupra originilor consumului de substanțe psihoactive la om. Demonstrează că dorința de a modifica starea de conștiență sau de a calma durerea este o trăsătură umană fundamentală, prezentă încă din paleolitic. În plus, subliniază riscurile consumului de betel, o practică ce afectează astăzi sute de milioane de oameni, și ne amintește că multe dintre obiceiurile noastre actuale au rădăcini adânci în trecutul îndepărtat. Înțelegerea acestor rădăcini ne poate ajuta să abordăm mai bine problemele de sănătate publică legate de dependențe și să apreciem complexitatea comportamentului uman.
