Potrivit ministrului, guvernul irakian are nevoie de aproximativ 10,8 trilioane de dinari pe lună (8,24 miliarde de dolari), la cursul de schimb al Băncii Centrale, pentru a acoperi salariile și obligațiile de bază. Acest lucru se întâmplă într-un moment în care veniturile din petrol scad dramatic, după oprirea exporturilor prin Strâmtoarea Hormuz, readucând în prim-plan fragilitatea economiei irakiene, bazată pe o singură resursă.
Efectele crizei financiare au început să se vadă în discuțiile de pe stradă, în special printre angajații care așteaptă cu nerăbdare salariile, temându-se de presiunile tot mai mari asupra traiului. Amira Ali, angajată a guvernului, spune pentru Al Jazeera că întârzierea plății salariilor a afectat direct viața de zi cu zi a familiilor, forțându-le pe multe să amâne satisfacerea nevoilor de bază. Ea adaugă că, dacă criza continuă, va duce la o scădere și mai mare a nivelului de trai, alături de creșterea costurilor și dificultatea de a asigura necesitățile familiei. La rândul său, Bashar Sabbar, tot angajat al guvernului, spune că salariile întârziate au aruncat o umbră asupra angajaților care au obligații financiare și termene de plată ce nu pot fi amânate. El observă că, în ciuda prejudiciilor suferite de cetățeni, consecințele perturbărilor din Strâmtoarea Hormuz și criza economică actuală reprezintă provocări care depășesc capacitatea guvernului, subliniind că cetățeanul rămâne veriga cea mai slabă și cel mai afectat de criză.
O sursă guvernamentală a dezvăluit pentru Al Jazeera că criza a trecut dincolo de stadiul de avertizare, după ce decalajul dintre veniturile reale ale statului și obligațiile lunare s-a lărgit. Sursa, care a cerut anonimatul, spune că totalul salariilor funcționarilor publici, pensionarilor și beneficiarilor de asistență socială se ridică la 7,8 trilioane de dinari pe lună (6 miliarde de dolari). În timp ce guvernul a reușit să plătească până acum 3,5 trilioane de dinari (2,7 miliarde de dolari), iar Ministerul Finanțelor a furnizat încă 1,65 trilioane de dinari (1,3 miliarde de dolari), rămâne un deficit de 3,2 trilioane de dinari (2,4 miliarde de dolari) pentru a acoperi salariile lunii curente. El adaugă că veniturile statului în lunile mai și iunie nu au depășit 3 trilioane de dinari pe lună (2,3 miliarde de dolari), o sumă mult mai mică decât volumul cheltuielilor curente, în principal pentru salarii.
Criza survine într-un moment în care guvernul prim-ministrului Ali al-Zaidi propunea un program economic bazat pe implementarea proiectului „Drumul Dezvoltării” și extinderea parteneriatelor cu sectorul privat și companiile internaționale, în încercarea de a restructura economia și de a reduce dependența de petrol. Cu toate acestea, închiderea Strâmtorii Hormuz a scos la iveală limitele capacității Irakului de a face față crizelor. Oprirea exporturilor de petrol a dus la o scădere bruscă a veniturilor, agravată de blocarea proiectelor de diversificare a rutelor de export prin Turcia, Siria, Iordania și Arabia Saudită, din cauza disputelor politice de ani de zile, lăsând guvernul în fața unui test financiar fără precedent.
Într-o recunoaștere oficială a crizei, purtătorul de cuvânt al guvernului irakian, Haider al-Aboudi, a spus vinerea trecută că guvernul ar putea fi „forțat să recurgă la împrumuturi interne și externe” dacă consecințele închiderii Strâmtorii Hormuz continuă. Surse guvernamentale au dezvăluit pentru Al Jazeera că criza a determinat guvernul să pregătească un program amplu de raționalizare a cheltuielilor, după eșecul planurilor de extindere a rolului sectorului privat, care se ciocnește în primul rând de criza electricității. Sursele explică faptul că „rata de colectare a facturilor la electricitate nu depășește 14%, lăsând 86% din sume necolectate”, ceea ce privează statul de una dintre cele mai importante resurse pe care se baza pentru finanțarea proiectelor energetice.
Sursele adaugă că guvernul ia în considerare reducerea alocațiilor anuale pentru Ministerul Comerțului de la 12 trilioane de dinari (9,2 miliarde de dolari) la 7 trilioane de dinari (5,3 miliarde de dolari), ceea ce va duce la reducerea articolelor din cardul de rație alimentară, limitând distribuția până la sfârșitul anului la doar două tranșe pe familie. Planul include, de asemenea, perceperea unei taxe de 4.000 de dinari (3 dolari) pentru fiecare card de rație și reducerea numărului de beneficiari de la 27 de milioane la 20 de milioane de cetățeni, în timp ce se ia în considerare amânarea includerii copiilor în sistemul de carduri de rație până la vârsta de trei ani. Guvernul estimează că aceste măsuri vor economisi între 700 și 800 de miliarde de dinari anual (611 milioane de dolari).
Măsurile de austeritate nu se opresc aici, ele incluzând și reducerea volumelor de achiziție a recoltei de grâu, încercând în același timp să mențină viabilitatea economică a agriculturii, plus reducerea numărului de atașați diplomatici străini și tăierea alocațiilor acordate regiunilor.
Mai mulți experți și observatori consideră că ceea ce trăiește Irakul astăzi nu reprezintă o criză de lichidități, ci mai degrabă rezultatul multor ani de dependență de petrol ca coloană vertebrală a trezoreriei publice. Orice scădere a exporturilor se reflectă direct în salarii, servicii și cheltuieli, ceea ce face ca crizele conexe să se transforme rapid în crize interne care afectează în primul rând salariile angajaților, de care depinde piața. În absența unor surse alternative de venit capabile să compenseze această dependență, finanțele publice rămân vulnerabile la volatilitate cu fiecare șoc pe piețele energetice sau pe rutele de export.
De ce este important:
Situația Irakului este un semnal de alarmă pentru toate economiile dependente de o singură resursă. Criza actuală arată cât de fragilă poate fi o țară atunci când nu reușește să-și diversifice economia. Pentru România, care încă se confruntă cu provocări legate de dependența de resurse și de reforme structurale, lecția Irakului este clară: fără o bază economică solidă și diversificată, orice șoc extern poate duce la o criză profundă, cu impact direct asupra cetățenilor. Este un avertisment că guvernele trebuie să prioritizeze reformele și să nu amâne măsurile care pot asigura stabilitatea pe termen lung.
