„Devenirea independentă, formarea unei familii, emigrarea, cumpărarea unui apartament, a unei mașini sau chiar a unui telefon nou devin zi de zi un vis îndepărtat”, îmi spune Bardia, cerând anonimatul din frică de represalii. Cuvintele lui nu sunt plângere, sunt un constat clinic al unui colaps lent, vizibil în fiecare factură de la market, la benzinarie, la farmacie.
Decenii de mismanagement intern, corupție endemie și presiune externă au transformat viața a aproape 90 de milioane de iranieni într-o luptă zilnică pentru supraviețuire, mult înainte ca bombele americane și israeliene să înceapă să căză pe 28 februarie. Lunile de bombardamente, blocada navală și intensificarea sancțiunilor au doborât ultimile ziduri de rezistență. Protestele antiguvernamentale din ianuarie și restricțiile draconiene pe internet au izolat populația nu doar de lume, ci și de propria realitate.
Saptamana trecută, guvernul a majorat prețul benzinilor. Un gest tehnocratic pe hârtie, o bombă cu ceasornic în bugetele familiale. Inflația, deja galopantă, a primit o nouă doză de adrenaline. La finalul lui august, inflația anuale era de 89%, iar cea alimentară depășise 127% față de același perioadă a anului trecut, conform Centrului Statistic al Iranului. Leuiranul (rialul) a căzut la un minim istoric: 1,37 milioane de riali pentru un dolar pe piața liberă din Teheran. O mică reprieză a apărut duminică, la 1,31 milioane, după zvonuri despre un acord cu Oman pentru un tranzit limitat prin Marea Hormuz, dar incertitudinea rămâne totală. Iranul refuză să negocieze cu SUA până nu sunt îndeplinite condițiile legate de Hormuz, ridicarea blocadei și a sancțiunilor.
În timp ce diplomatul joacă șahul geopolitic, Bardia și familia lui joacă un joc mult mai periculos: să ajungă la sfârșitul lunii.
Tatăl său, pensionar, conduse o mașină iraniană de 15 ani, veche și nesigură, pentru aplicații de ride-hailing. Mama, fostă muncitoare la confecții, coase acasă când îi merg ochii și mâinile. După subvențiile de stat și ajutoarele alimentare, familia dispune de aproximativ 800 de milioane riali pe lună – cam 350 de dolari la cursul curent. Cheltuielile, însă, cresc exponențial.
„Cumpărăm carne poate o dată la șase-opt săptămâni”, spune Bardia cu o calmă care face frig. Nu mai există mese la oraș, livrări, haine noi, electrocasnice. Fiecare boală e o amenințare existentială pentru buget.
Pe rețelele sociale, un fenomen viral și dureros a explodat recent: iranieni care postează videoclipuri cu sume exorbitante plătite pentru cantități derisorii de mâncare. Dar nu protestează. Glumesc, ironice, spunând că sunt „fericiți”, pentru că alternativele – protestul real – duc la închisoare sau la moarte. Televiziunea de stat a reaccionat prompt, etichetând aceste videoclipuri ca „un nou proiect de disidență” destinat a instiga „răscoale” pentru dărâmarea Republicii Islamice.
Economia iraniană a dovedit o reziliență uluitoare: a supraviețuit revoluției, războiului, sancțiunilor, pandemiei de COVID-19 (cea mai mortală din Orientul Mijlociu) și, în mai puțin de un an, a două războaie și a unei crize energetice. Dar prețul acestei reziliențe e plătit de oameni simpli.
Președintele Masoud Pezeshkian și alți lideri au declarat repetat dorința de a pune capăt starea de „nici război, nici pace”, o limbo care strangulează economia și semnează incertitudinea. Economistul Behnam Samadi explică mecanismul: „Acest status quo are un cost. Incertitudinea politică și economică face imposibil pentru decizionari – fie guvern, fie familii – să acționeze decisiv pentru a îmbunătăți situația.”
Gospodăriile se concentrează pe păstrarea puterii de cumpărare, nu pe planificarea pe termen lung. Firmele cheltuiesc resurse pe managementul riscului, nu pe investiții noi. Guvernul deviă fonduri spre sprijin social, valuta și managementul crizelor.
Intrebarea nu mai e dacă economia va colapsa, ci cât timp poate dura această degradare controlată și la ce cost. Familiile schimbă stilurile de viață: taie cheltuielile cu timpul liber, educația, chiar sănătatea. Cumpărătorile la rate (creditul de consum) explodă. Iranienii transferă presiunea financiară de azi în viitor, îngreunând un lanț de datorii care va fi imposibil de rupt.
„Cel mai exact descriere e că gospodăriile se adaptează”, spune Samadi. „Dar adaptarea nu înseamnă că standardul de viață rămâne același. O parte substanțială din reziliența economică a Iranului e susținută prin consum redus, economii mai mici și o scadere a bunăstării gospodăriei. Și aici e punctul critic: dacă situația persistă, ceea ce astăzi numim ‚reziliență’ se poate transforma treptat în ‚eroziune a rezilienței’.”
Eroziunea nu e un termen economic abstract. E tatăl lui Bardia aducând acasă 10 milioane tomani (cam 43 de dolari) de carne, şocat că cu aceeași sumă, acum câțiva ani, cumpărase un teren sau o mașină. E mama care nu mai poate cumpăra medicamentele pentru tensiune. E tinerii care renunță la visul unei case proprii, la copii, la viitor.
Războiul nu e doar cel de pe frontiere. E cel din bucătărie, cel de la parchetul magazinului, cel din contul bancar care se golește în timp ce prețurile urcă. Pentru milioane de iranieni, demnitatea nu e un drept, ci un lux pe care nu-l mai pot permite. Și fiecare zi care trece fără o soluție diplomatică, fără o schimbare reală, le fură încă o bucată de speranță.
De ce este important:
Acest articol nu este doar un raport economic; este o radiografie a suferinței umane ascunse în spatele statisticilor inflației și a cursului valutar. În discursul public occidental, Iranul este adesea reduc la un actor geopolitic, la un program nuclear sau la o amenințare militară. Uităm că în spatele fiecărui titlu de ziar despre „sancțiuni”, „blocade” sau „tensiuni regionale” există o familie care numără rialii pentru carne, un student care renunță la visul independenței, un pensionar care șoferează o mașină crapată ca să supraviețuiască. Reziliența poporului iranian nu este o resursă inepuizabilă – este un capital uman care se consumă zilnic. Înțelegerea acestui realitate este esențială nu doar pentru o analiză morală, ci și pentru a prezice stabilitatea viitoare a regiunii: o populație pusă la pragul supraviețuirii nu are nimic de pierdut, iar aceasta este cea mai periculoasă variabilă în orice ecuație geopolitică. Ignorarea dramei interne a Iranului în favoarea jocurilor de putere exterioare nu face decât să asigure că viitorul conflict va fi nu doar militar, ci și social, cu consecințe imprevizibile pentru toată lumea.
