În plină piață Mahmutpaşa Yokuşu din inima Istanbulului, vânzătorii își strigă marfa în timp ce cumpărătorii se grăbesc printre tarabe, cumpărând de la ustensile de bucătărie și pături până la rochii de mireasă elaborate. Localnicii și vizitatorii caută articole tradiționale pentru nunți în istoricul Bazar Mahmutpaşa, lângă Marele Bazar, în cartierul Fatih din Istanbul. Mahmutpaşa este una dintre cele mai mari zone comerciale din Istanbul, cunoscută pentru gama largă de produse pentru nunți, de la rochii de mireasă și smochinguri până la covoare și obiecte de uz casnic. Mulți oameni încă vin aici pentru a-și pregăti nunta datorită prețurilor accesibile și selecției variate.
Printre ei se numără Nefise Asker, o viitoare mireasă de 23 de ani, care caută ținuta perfectă pentru ședința foto de nuntă – una dintre cele șase ținute pe care plănuiește să le poarte pe parcursul unei sărbători de mai multe zile, în septembrie. Ca multe mirese turce, Asker abia așteaptă să primească darul tradițional al nunților turcești: aurul. Istoric, aurul dăruit servea drept asigurare financiară pentru soțiile care nu lucrau în afara casei. „Dacă totul merge prost, ai totuși aurul primit la nuntă, iar acela va fi economiile tale de-o viață”, explică Selva Demiralp, economist la Universitatea Koç din Istanbul și fost economist la Banca Centrală a Turciei.
Această mentalitate se extinde cu mult dincolo de proaspeții căsătoriți. În Turcia, practica de a păstra averea sub formă de aur fizic sau valută străină în afara sistemului bancar formal – cunoscută local ca „yastık altı”, adică „sub pernă” – este uneori considerată un obicei demodat. Cu toate acestea, Demiralp subliniază că acest comportament este o apărare logică împotriva instabilității cronice. „Odată ce te uiți la motivele pentru care oamenii fac asta, încetează să mai pară irațional. Este un răspuns foarte rațional la o lungă istorie de inflație ridicată și imprevizibilă, la câteva crize bancare pe care oamenii încă și le amintesc, și la sentimentul general că lira nu-și păstrează valoarea așa cum o face aurul”, explică Demiralp.
În istoricul Mare Bazar din Istanbul, Mehmet Yıldırımtürk stă în prăvălia sa mică și sufocantă, numărând monede de aur pe o vitrină de sticlă, în timp ce un mic ventilator circulă aerul cald. Yıldırımtürk, care lucrează de peste 50 de ani ca schimbător valutar și vânzător de aur, consideră aurul o linie esențială de apărare. „Aurul este un instrument vital pentru turci”, spune Yıldırımtürk. „Îi ajută să se protejeze, mai ales de inflație.” Colecția sa include monede tradiționale din epoca otomană, precum aurul Reșat și Hamit, alături de monede moderne ale Republicii Turce, inclusiv Ata și Çeyrek cu panglică. În dreapta se află o piesă de 1 gram de aur, introdusă pe piață în 2016 ca o modalitate mai accesibilă pentru oameni de a cumpăra aur.
Inflația rămâne o criză cronică în Turcia, oscilând în jurul valorii de 31% anual – una dintre cele mai ridicate rate din lume. Pe măsură ce lira turcească continuă să se slăbească, costurile zilnice de trai au explodat. Aurul, prin contrast, oferă stabilitate. Ministrul de Finanțe, Mehmet Şimşek, a declarat că aproximativ 640 de miliarde de dolari în aur și valută străină sunt deținute în afara sistemului financiar. Pentru mulți economisitori turci, aurul fizic rămâne o modalitate sigură de a-și proteja banii de inflație și de incertitudinea economică. Această practică este cunoscută sub numele de „yastık altı altın”, sau „aurul sub saltea”, referindu-se la tradiția de a păstra averea în active fizice, nu în bănci.
Guvernul turc vede această obișnuință ca pe o frână pentru economie. Aurul și valuta ținute acasă nu intră în circuitul bancar, nu pot fi folosite pentru creditare sau investiții, și astfel nu contribuie la creșterea economică. În plus, în perioade de criză, guvernul nu poate mobiliza aceste resurse pentru a stabiliza piața. De aceea, autoritățile încearcă să convingă populația să-și depună economiile în bănci, oferind diverse stimulente, cum ar fi conturi de aur cu dobândă. Cu toate acestea, neîncrederea rămâne adânc înrădăcinată, iar mulți turci preferă să-și păstreze aurul acasă, chiar dacă asta înseamnă să piardă potențiale câștiguri.
Economistul Selva Demiralp subliniază că această neîncredere nu este irațională, ci este rezultatul unei istorii marcate de hiperinflație și de crize bancare care au șters economiile oamenilor. „Oamenii își amintesc de vremurile în care depozitele lor s-au prăbușit sau când lira și-a pierdut valoarea peste noapte”, spune ea. „Aurul a fost întotdeauna un refugiu sigur, iar această mentalitate nu se schimbă peste noapte.”
Pe de altă parte, comercianții de aur din Marele Bazar văd o afacere înfloritoare. Mehmet Yıldırımtürk spune că mulți clienți vin să-și vândă aurul atunci când au nevoie de bani lichizi, dar și să cumpere mai mult atunci când prețurile scad. „Aurul este ca o asigurare”, explică el. „Îl păstrezi pentru vremuri grele, dar și pentru a-l lăsa moștenire copiilor tăi.”
În timp ce guvernul încearcă să schimbe acest obicei, realitatea este că aurul rămâne profund înrădăcinat în cultura turcă. De la nunți la botezuri, de la nașteri la pensionare, aurul este prezent. Iar pentru mulți, a-l ține acasă nu este doar o chestiune de tradiție, ci de supraviețuire financiară. Până când economia nu va oferi stabilitate reală și încredere în sistemul bancar, este puțin probabil ca turcii să renunțe la „aurul de sub pernă”.
De ce este important:
Această problemă reflectă o dilemă mai largă cu care se confruntă multe economii emergente: cum să convingi cetățenii să aibă încredere în instituțiile financiare atunci când istoria recentă le-a arătat că acestea pot eșua. Decizia guvernului turc de a încuraja depozitarea aurului în bănci nu este doar o chestiune de politică economică, ci și un test al credibilității instituționale. Dacă măsurile vor avea succes, ar putea elibera resurse uriașe pentru investiții și dezvoltare. Dacă nu, Turcia va continua să piardă anual miliarde de dolari din potențial economic, iar cetățenii săi vor rămâne ancorați într-o cultură a neîncrederii care se auto-perpetuează. Este un exemplu clar despre cum trecutul economic modelează comportamentul financiar al unei națiuni, și despre cât de dificil este să schimbi mentalități adânc înrădăcinate, chiar și atunci când viitorul economic al țării depinde de asta.
