Nu este doar o simplă actualizare a listei negre. Este un mesaj politic clar: "Regimul comunist din Cuba prezidează un stat eșuat, unde cubanezii obișnuiți mor de foame", a declarat secretarul de stat Marco Rubio, într-un post pe rețelele sociale care sună mai a un manifest politic decât a o notă diplomatică. Retorica este agresivă, aproape belicoasă. Rubio acuză Havana că încearcă să "exporte ideologia marxistă subversivă în Statele Unite și alte state din Hemisferul Occidental", replicând narativul lui Trump conform căreia insula reprezintă o amenințare pentru securitatea națională a Americii.
Dar cum am ajuns aici? Embaragul american nu e nou. Există de la Războiul Rece, un moșteniu al anilor '60 care a încetat să aibă sens strategic după căderea Cortinei de Fier, dar a rămas ca un instrument de presiune internă în politica americană, esențial pentru votul din Florida. Ce e nou, însă, este intensitatea. Din ianuarie acest an, Casa Albă a pornit o "campanie intensificată" pentru a slăbi guvernul cubanez, sperând – sau făcând să se vadă că speră – într-o schimbare de regim. Aceasta nu e doar diplomatie; e asfixiere economică deliberată.
Blocada de facto a combustibilului, combinată cu sancțiunile succesive, a dus economia cubaneză la genunchi. Rețeaua electrică a colapsat de mai multe ori în ultimele luni, spitalurile lipsesc medicamente esențiale, iar populația se confrunta cu o criză umanitară tăcută de majoritatea media occidentală. Volker Türk, comisarul ONU pentru drepturile omului, a avertizat în iunie că restricțiile "dăunează direct cubanezilor" și a cerut încetarea lor. "Copiii mor pentru că medicii nu au acces la medicamente esențiale. Acest lucru este inacceptabil", a declarat Türk, o voce rar auzită în gălăgia geopoliticii.
Răspunsul Havana a fost, paradoxal, unul de deschidere economică. În iunie, regimul a adoptat cea mai amplă pachet de reforme pro-piată din decenii: 176 de măsuri. Joi, au urmat alte 34 de pagini de modificări legale destinate să relaxeze controlul statal în turism, permițând companiilor private să înființeze agenții de călătorii independente, să angajeze personal fără intermediul agențiilor de stat și să deschidă conturi bancare în străinătate. Au eliberat și deținuți, gest descris ca "umanitar și suveran". Este o încercare disperată de a demonstra flexibilitate, de a arăta că nu sunt "dinosaurii" pe care Washington îi pictează, ci un regim capabil de adaptare.
Dar Washington nu cumpără. Pentru Rubio și Trump, reformele sunt prea puține, prea târzii, sau pur și simplu o farsă. Obiectivul rămâne schimbarea regimului, nu îmbunătățirea condițiilor de viață. Și aici intervine paradoxul crud: sancțiunile lovesc exact populația pe care SUA pretinde că o vrea să elibereze. Când o bancă centrală e sancționată, transferurile de bani din diaspora – o bouee de salvare pentru milioane de familii cubaneze – devin imposibile sau exorbitant de scumpe. Când compania care importă petrol e lovită, spitalele stau în întuneric, pompele de apă se opresc, transportul se blochează.
Ministrul de Externe al Cubanei, Bruno Rodríguez, a acusat SUA că inventează amenințări ca pretext pentru presiune. "Cuba nu amenință securitatea națională sau economia SUA, nici nu își dorește asta", a declarat pentru ziarul de stat Granma. "Acuzatia că Cuba sprijină terorismul dezvăluie lipsa de seriozitate a guvernului SUA". Are dreptate în parte: Cuba a fost scosă de pe lista statelor sprijinitoare ale terorismului de administrația Biden, doar pentru a fi readusă acolo de Trump, într-un gest politic pur, fără dovezi noi concrete.
Industria nichelului, țintită acum, este una din puținele surse de valuta dură a insulei. Energetica e inima care mai bate, însă greu. Lovirea lor nu e o sancțiune "chirurgicală" împotriva elitei; e o amputare a membrelor vitale ale economiei. Și totuși, narativul dominant în Washington rămâne cel al "regimului represiv" care "sălacește poporul propriu". Este o poveste simplă, ușor de vândut electorilor din Miami-Dade, dar periculos de simplistă pentru realitatea complexă de pe teren.
Cuba nu e un paradis. E un stat autoritar, cu libertăți civice restricționate, o economie centralizată ineficientă și o corupție endemică la nivelurile de jos și mijloc ale burocrației. Dar să pretinzi că criză actuală e doar vina regimului, ignorând șase decenii de embargo economic cel mai lung din istoria modernă, e malafide intelectuală. Embargoul a costat Cuba, conform estimărilor ONU, peste 150 de miliarde de dolari. A împiedicat accesul la tehnologie, la credite internaționale, la piețe. A forțat insula în brațele Uniunii Sovietice mai întâi, apoi ale Venezuellei, Chinei și Rusiei.
Acum, în timp ce lumea se uită la Gaza, la Ucraina, la tensiunile din Marea Chinei de Sud, Cuba se prăbușește tăcut. Nu e un titlu de prima pagină. Nu e o "criză umanitară" care mobilizează ONG-urile mari. E doar o insulă care se stinge lent, sub ochii indiferenți sau ostili ai vecinului puternic de la nord.
Noua rundă de sancțiuni nu va doborî regimul. Castro-știi au supraviețuit la Baia Porcilor, la Criza Carabelor, la perioada specială după căderea URSS, la moartea lui Fidel. Au un aparat de securitate puternic, o populație obosită dar naționalistă, și aliați puternici în Moscova și Beijing. Ce va face, însă, este să îngreuneze reformele reale, să justifice represiunea internă sub pretextul "stării de război", să împingă Cuba mai aproape de Rusia și Chinei – exact ceea ce SUA nu ar trebui să vrea, dacă gândește strategic, nu electoral.
De ce este important:
Această escaladă nu e doar despre Cuba. E un test pentru ordinea internațională bazată pe reguli. Când o putere globală folosește sancțiunile unilaterale extrateritoriale (care pun probleme și aliților europei care fac afaceri cu Cuba) nu pentru a corecta un comportament specific, ci pentru a forța o schimbare de regim, se creează un precedent periculos. Semnalul trimis către alte state mici e clar: suveranitatea voastră economică e la dispoziția intereselor politice interne ale SUA. De asemenea, criza umanitară indusă artificială ridică întrebări etice urgențe: până unde merge "presiunea maximă" înainte de a deveni punire colectivă a populației civile, interzisă de dreptul internațional umanitar? Și, nu în ultimul rând, instabilitatea la 150 km de coasta Floridei nu e în interesul securității naționale americane, ci o bombă ceasornică de migrație, trafic de droguri și haos regional pe care nimeni nu o poate controla odată declanșată. România, ca membru UE și NATO, ar trebui să aibă o voce clară: pentru respectarea dreptului internațional, pentru ridicarea embargoului anacronic și pentru o diplomatie care construiește, nu distruge.
