Incendiul a izbucnit în cursul nopții, iar pompierii au sosit rapid la fața locului, dar flăcările au cuprins rapid structura din lemn a clădirii. Din fericire, nu s-au raportat victime, însă pagubele materiale și simbolice sunt imense. Templul, cunoscut sub numele de „Daisho-in” sau „Hondo” (în funcție de surse), făcea parte dintr-un complex religios mai mare, situat la poalele muntelui Misen, o zonă sacrală pentru budismul japonez.
Flacăra eternă, numită „Fudō-myōō no hi” sau „flacăra lui Acala”, era considerată a fi fost aprinsă de călugărul Kūkai (cunoscut și ca Kōbō Daishi) în secolul al IX-lea, în timpul perioadei Heian. Potrivit legendei, această flacără a ars neîntrerupt timp de peste un mileniu, fiind un simbol al iluminării și al continuității spirituale. Mulți pelerini veneau special pentru a vedea flacăra și pentru a lua din ea pentru a aprinde propriile lor lumânări sau tămâie, într-un ritual de purificare.
Insula Miyajima, situată în apropiere de Hiroshima, este celebră pentru sanctuarul său shintoist Itsukushima, cu celebrul torii plutitor, dar și pentru numeroasele temple budiste care împodobesc peisajul. Zona este declarată Patrimoniu Mondial UNESCO, iar pierderea acestui templu reprezintă o lovitură dură pentru patrimoniul cultural al Japoniei.
Cauzele incendiului sunt încă investigate, dar autoritățile nu exclud posibilitatea unei defecțiuni electrice sau a unei neglijențe umane. Clădirile istorice din lemn sunt extrem de vulnerabile la foc, iar Japonia a avut de-a lungul istoriei numeroase incendii care au distrus comori arhitecturale. De exemplu, în 2019, celebrul castel Shuri din Okinawa a ars aproape complet, iar în 1950, templul Kinkaku-ji (Pavilionul de Aur) din Kyoto a fost incendiat de un călugăr fanatic.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Primarul orașului Hatsukaichi, de care aparține insula, a declarat că este „profund întristat” și că se va face tot posibilul pentru a reconstrui templul. Însă reconstrucția nu va putea readuce flacăra eternă, care era considerată o relicvă vie. Călugării locali au spus că flacăra a fost „sufletul templului” și că pierderea ei este de neînlocuit.
Pe rețelele sociale, utilizatorii japonezi și internaționali au exprimat șoc și tristețe. Mulți au postat fotografii vechi cu templul și cu flacăra, amintindu-și de vizitele lor. Un utilizator a scris: „Am fost acolo acum doi ani și am simțit o pace profundă. Este de necrezut că totul s-a dus.” Alții au subliniat importanța protejării patrimoniului cultural într-o lume în care dezastrele naturale și accidentele sunt tot mai frecvente.
Incendiul de pe Miyajima ridică și întrebări mai largi despre cum pot fi protejate clădirile istorice împotriva focului. În Japonia, multe temple și altare sunt construite din lemn și hârtie, materiale extrem de inflamabile. Deși există sisteme moderne de detectare și stingere a incendiilor, ele nu sunt întotdeauna suficiente, mai ales în zonele izolate sau în clădirile vechi care nu pot fi modificate fără a le afecta autenticitatea.
Un alt aspect este simbolismul flăcării eterne. În budism, focul reprezintă transformarea și purificarea, dar și efemeritatea. Poate că, într-un mod paradoxal, stingerea flăcării după un mileniu este o lecție despre impermanență, un concept central în budism. Totuși, pentru credincioși, pierderea este resimțită ca o ruptură în lanțul spiritual care lega trecutul de prezent.
Pe termen lung, autoritățile japoneze vor trebui să decidă dacă reconstruiesc templul exact așa cum era sau dacă adoptă o abordare modernă. De asemenea, se pune problema dacă flacăra poate fi „reaprinsă” dintr-o altă sursă considerată sacră, deși mulți consideră că autenticitatea s-ar pierde.
De ce este important:
Acest incident nu este doar o pierdere materială, ci și una spirituală și culturală. Flacăra eternă de pe Miyajima era un simbol al continuității istorice și al credinței budiste, atrăgând vizitatori din întreaga lume. Incendiul subliniază vulnerabilitatea patrimoniului mondial în fața hazardelor și nevoia urgentă de măsuri de protecție mai eficiente. De asemenea, ne reamintește că, indiferent cât de vechi sau sacru este un obiect, el rămâne fragil în fața forțelor naturii sau a accidentelor. Pentru Japonia, aceasta este o oportunitate de a reflecta asupra modului în care își păstrează moștenirea culturală într-o eră a schimbărilor climatice și a riscurilor tot mai mari.
