Acum trei ani, pe 7 octombrie 2023, această regiune a fost aproape depopulată. Mii de militanți conduși de Hamas au trecut granița, au ucis aproape 1.200 de oameni și au luat aproximativ 250 de ostatici. Comunitățile din așa-numita Envelopă a Gazei – un șir de sate, kibbutzuri și orașe care se întinde de-a lungul perimetrului Gazei, până spre granița cu Egipt – s-au golit aproape complet. Mii de familii au fugit, lăsând în urmă case ciuruite, ferme pârjolite și amintirea unei dimineți de sâmbătă care a schimbat profund Israelul.
Astăzi, peisajul se transformă din nou. Rezidenții vechi se întorc, iar alții noi sosesc, atrași de un amestec de solidaritate, identitate națională și un sentiment crescând de siguranță, pe fondul prezenței militare masive a Israelului în interiorul Fâșiei Gaza. „Mulți vor să vină și să ia parte la renașterea sudului Israelului. Oamenii se simt acum mai în siguranță, pentru că Israelul ocupă peste 60 la sută din Gaza”, explică Goldenberg, stând pe un deal din Zikim, cu opt case noi în construcție în spatele lui, toate cu vedere spectaculoasă spre Marea Mediterană și, dincolo de ea, spre nordul Gazei. „Sper ca în anii următori să nu mai trebuiască să privim peste graniță spre ce a mai rămas din nordul Fâșiei”, adaugă el, privind coastele în care nu se mai văd decât scheletele clădirilor sparte de bombe.
Liniștea aparentă a acestei regenescențe se sprijină pe o realitate militară dură. Trupele israeliene au trasat ceea ce armata numește „linia galbenă” – o zonă tampon de-a lungul graniței, care se întinde adânc în interiorul teritoriului palestinian. Înainte de război, în acea fâșie de teren trăiau și munceau sute de mii de palestinieni, potrivit Biroului Central de Statistică al Palestinei. Astăzi, zona este în mare parte depopulată, controlată de tancuri și puncte de observație. Guvernul israelian a repetat în nenumărate rânduri că nu se va retrage până când Hamas nu va fi dezarma complet.
În ciuda presiunii internaționale tot mai mari, inclusiv din partea Statelor Unite, pentru o retragere a trupelor, un procent covârșitor al israelienilor susțin o prezență militară permanentă de-a lungul graniței cu Gaza, conform unui sondaj recent. „Fără linia galbenă ar fi foarte dificil și provocator pentru noi să continuăm să trăim aici. Acesta este singurul plan – să rămânem”, spune Goldenberg, conștient că viitorul comunității lui depinde de echilibrul fragil dintre securitate și diplomație.
Sderot, cel mai mare oraș de la graniță, cu aproximativ jumătate din populația regiunii, este inima acestei renașteri. Pe un șantier de la marginea orașului, muncitorii pun ultimele finisaje la o grădiniță nou-nouță, la mai puțin de un kilometru de linia galbenă. Este una dintre cele câteva zeci de școli și creșe incluse în planurile ambițioase ale municipalității de a-și dubla populația la peste 120.000 de locuitori până în 2040. Noi cartiere răsar din pământ, cu apartamente moderne, spații verzi și infrastructură gândită pentru a atrage tineri familii.
Robin Feldman este deja parte din acest val de sosiri. A venit în zonă cu puțin timp în urmă, împreună cu soțul ei, și tocmai și-a luat în brațe fetița de șase luni, Nelli, dintr-o creșă proaspăt inaugurată. Spune că a ales să se mute aici tocmai pentru că vrea ca fiica ei să crească într-o comunitate care se construiește, nu într-una care se golește. „Am vrut să fim acolo unde istoria se rescrie, nu acolo unde doar se așteaptă. Am simțit că avem ceva de dat, nu doar de primit”, mărturisește tânăra mamă, în timp ce Nelli gângurește în brațele ei.
Fenomenul nu este izolat. De la Sderot până la Ofakim, de la kibbutzurile aflate la câțiva kilometri de graniță până la micile așezări din deșertul Negev, sudul Israelului cunoaște un val de investiții fără precedent. Bani publici și privați se varsă în proiecte imobiliare, școli, centre comunitare și infrastructură de securitate. Motivele sunt multiple: pe de o parte, statul oferă stimulente fiscale și granturi consistente celor care se mută în zonele considerate prioritare de apărare. Pe de altă parte, există o dorință profundă, aproape viscerală, a unei societăți traumatizate de a-și demonstra sieși că nu va fi înfrântă.
Dar sub această febră constructivă se ascund tensiuni uriașe. Prezența militară prelungită în Gaza ridică semne de întrebare legale și morale, iar comunitatea internațională – de la Washington la Bruxelles, de la Cairo la Amman – presează pentru o soluție politică. Rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului vorbesc despre distrugeri masive și despre o criză umanitară catastrofală în enclava palestiniană, unde aproape întreaga populație de peste două milioane de locuitori a fost strămutată cel puțin o dată. Pe de altă parte, pentru locuitorii din Envelopa Gazei, fiecare zi de liniște este câștigată cu prețul sângelui vărsat și al absenței celor dragi.
Goldenberg știe că noua viață a Kibbutz Zikim se construiește pe un echilibru fragil. În fiecare dimineață, când își duce copilul, Yoav, la joacă în fața noilor case, privește peste câmpuri spre fâșia de pământ care îi amintește de cea mai neagră zi din viața lui. „Trebuie să mergem. Trebuie să ajutăm. Asta spunem mereu. Nu pentru că am uitat, ci pentru că exact asta nu trebuie să lăsăm să se întâmple din nou”, spune el, în timp ce un elicopter militar trece pe deasupra, amintind tuturor că pacea din sudul Israelului este, deocamdată, o pace sub arme.
De ce este important:
Acest articol ilustrează o realitate paradoxală a Israelului post-7 octombrie: pe fondul unei crize umanitare devastatoare în Fâșia Gaza și al unui conflict regional care riscă să se extindă, comunitățile israeliene de la graniță nu doar că supraviețuiesc, ci se extind și se înfloresc. Fenomenul reflectă o determinare națională profundă, dar și o dependență critică de prezența militară – o soluție pe termen scurt care ridică întrebări fundamentale despre viitorul regiunii, despre echilibrul dintre securitate și drepturile omului, și despre ce va rămâne din aceste comunități dacă vreodată „linia galbenă” se va șterge. Pentru cititorul din România și din întreaga Europă, această situație este un memento puternic că, dincolo de cifrele reci ale geopoliticii, drama se trăiește în grădinițe proaspăt vopsite, în brațele unor bebeluși care nu cunosc războiul, dar se nasc la umbra lui.
